CULTUL CREŞTIN PENTICOSTAL BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ DIN ROMÂNIA

1. Noi credem că Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu fără greşeală şi singura noastră normă în viaţa de credinţă.

Biblia sau Sfânta Scriptură, compusă din Vechiul Tes­tament şi Noul Testament, este insuflată de Dumnezeu (2 Tim. 3:16; 2 Petru 1:20-21).

Biblia este o descoperire dumnezeiască făcută oame­nilor. Ea a fost scrisă în diferite perioade de timp, până la finalizarea ei, prin cartea Apocalipsei. Nimeni nu are drep­tul să adauge, să scoată sau să schimbe ceva din ea (Prov. 30:6; Gal. 1:8-9; Apoc. 22:18-19). Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, viu şi lucrător, mai tăietor ca o sabie cu două tăişuri (Evrei 4:12).

Vechiul Testament ne arată cum Dumnezeu a pregătit venirea în lume a lui Mesia, care este Domnul Isus Hristos (1 Cor. 10:6; Gal. 3:24; Col. 2:14-17; Efes. 2:14-16; Evrei 8:13).

Noul Testament ne arată viaţa şi învăţătura Domnului Isus Hristos care stau la temelia Bisericii lui Dumnezeu. De asemenea, Noul Testament cuprinde învăţătura apostolilor (Rom. 10:4; 3:24; 1 Cor. 15:12; 2 Tim. 1:13; Romani 1:16; 2 Tes. 1:8-9).

2. Noi credem într-un Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

a. Dumnezeu Tatăl

S-a descoperit în vechime slujitorilor Săi ca un Dum­nezeu care nu depinde de cineva, zicând: „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3:14).

Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24), viaţă (1 Tim. 6:13-16; Fapte 17:25-28), lumină (1 Ioan 1:5), iubire (1 Ioan 4:8), înţe­lepciune (Ieremia 10:12), dreptate şi sfinţenie (Apoc. 15:3 şi 4:8).

Dumnezeu este viu şi veşnic (Ps. 84:2; Deut. 33:27; Isaia 40:28), El este bun (Marcu 10:18), desăvârşit (Matei 5:48), îndurător (Deut. 4:31; Iacov 5:11), credincios (2 Tim. 2:13), înde­lung răbdător (Rom. 2:4). El nu poate fi văzut, nici pătruns de mintea omenească (1 Ioan 4:12; Iov 11:7-9). El poate fi cunoscut prin Isus Hristos, prin Duhul Sfânt, prin Sfânta Scriptură (1 Ioan 5:20; 1 Cor. 2:10-11), prin creaţiune (Rom. 1:19-20; Isaia 40:26) şi prin purtarea Sa de grijă pe care o are faţă de noi (1 Petru 5:7).

b. Dumnezeu Fiul

Domnul nostru Isus Hristos este veşnic (Evrei 13:8). Există din veşnicie (Ioan 17:5) şi este Unicul Fiu născut din Tatăl, „Cel întâi născut din toată zidirea ” înaintea oricărei făpturi (Coloseni 1:15-16,17; Ioan 1:2-3).

El este adevăratul Mesia (Mântuitor) care a fost făgă­duit, împlinitorul Legii şi al profeţiilor Vechiului Testament (Luca 2:26-27).

El este Fiul lui Dumnezeu (Luca 1:32) şi totodată şi Fiul omului (Matei 9:6; Marcu 2:28). Prin Duhul Sfânt S-a întrupat şi S-a născut prin fecioara Maria (Luca 1:34-35), venind în lume ca om. El ni L-a descoperit pe Dumnezeu ca Tată (Mat. 5:16; Ioan 4:23). „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimi­cească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8).

El a venit pe pământ: să ridice păcatele celor ce vor crede în El (Ioan 1:29), să sufere (Isaia 53:3-10; Matei 16:21), să moară pentru noi (Rom. 5:8), să ne împace cu Dumnezeu (Col. 1:20), să ne mântuiască (Ioan 12:47). Sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7). A înviat a treia zi după Scripturi (1 Cor. 15:4). S-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16:19). El mijloceşte pentru credincioşi, pregătindu-le loc în cer (Ioan 14:3). El este Cel dintâi înviat dintre cei morţi (Col. 1:18). Prin înviere a primit un corp schimbat într-o stare de slavă (Ioan 20:12-20; Filipeni 3:21). El va veni a doua oară pentru ridicarea Bisericii Sale de pe pământ şi pentru judecata lumii (Matei 25:31-33).

El este judecătorul celor vii şi al celor morţi (Fapte 10:42; Ioan 5:22)

c. Dumnezeu Duhul Sfânt

Duhul Sfânt, numit şi Duhul lui Dumnezeu şi Mângâie­torul sau Duhul Adevărului (Ioan 14:26), este a treia persoană din Sfânta Treime (1 Cor. 12:3-6; 2 Cor 13:14). El a fost de la început, a conlucrat cu Tatăl şi cu Fiul la creaţiune (Genesa 1:2).

Lucrarea şi natura Sa sunt absolut nepătrunse de min­tea omenească, după cum de nepătruns este Dumnezeu în­suşi. Prin Duhul lui Dumnezeu şi prin suflarea Sa, sunt făcuţi toţi oamenii. Prin El toate făpturile primesc viaţa (Iov 33:4).

Oamenii lui Dumnezeu din vechime au vorbit şi au scris Cuvântul lui Dumnezeu, fiind „mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21).

La Cincizecime (Rusalii), Duhul Sfânt S-a pogorât asu­pra credincioşilor, după ce Domnul Isus îşi încheiase misi­unea pe pământ şi Se înălţase la cer (Fapte 2:1-4). Ucenicii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt şi din acea zi au fost însoţiţi de lucrări supranaturale: semne, minuni, vindecări şi felurite daruri (Evrei 2:4; Marcu 16:17-18). El este călăuzitorul Bisericii lui Dumnezeu nou-testamentale, din ziua Rusaliilor (Cincize-cimii) până la răpirea ei (Ioan 16:13).

Duhul Sfânt astăzi alege (Fapte 13:2; 20:28), învaţă (Ioan 14:26), umple (Fapte 2:4; 4:31) îmbracă (Luca 24:49) şi îi trimi­te în lucrare pe slujitorii lui Dumnezeu (Fapte 10:19-20; 8:29).

Prin Duhul Sfânt omul primeşte naşterea din nou (Ioan 3:5-8; Tit. 3:5), primeşte viaţa veşnică (Gal. 6:8), poate trăi după voia lui Dumnezeu (Rom. 8:6-10), înţelege Sfânta Scrip­tură şi lucrările lui Dumnezeu (1 Cor. 2:9-14).

Dumnezeu dă darul Sfântului Duh celor care se pocă­iesc, îl ascultă şi-L primesc pe Isus Hristos ca Mântuitorul lor personal (Fapte 2:38, 5:32; Ioan 7:37-39).

Duhul Sfânt S-a înfăţişat sub forma unui porumbel (Mat. 3:16). Umplerea cu Duhul Sfânt a fost însoţită de-ma-nifestări fizice exterioare: limbi de foc, (Fapte 2:1-4), vânt (Fapte 2:2), cutremur (Fapte 4:31).

3. Noi credem că Dumnezeu la început a făcut cerurile şi pământul (Gen. 1:1).

a. Cerurile. Acolo este scaunul de domnie al lui Dum­nezeu (Ps. 103:19; Matei 5:34) şi locuinţa îngerilor (Matei 18:10). Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că în al treilea cer este Raiul lui Dumnezeu (2 Cor. 12:1-4). Domnul Isus S-a înălţat la cer şi acolo pregăteşte un loc pentru credincioşii Săi (Ioan 14:2; Luca 24:50-51). în ceruri se află scrise numele celor mântuiţi (Luca 10:20; Ioan 17:24).

b. Pământul. La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (Gen. 1:1), pământul era pustiu şi gol (Gen. 1:2). Dumnezeu prin puterea şi Cuvântul Său a făcut ca în de­cursul a 6 zile, pământul să fie bun de locuit şi 1-a dat în stăpânire omului spre a-1 umple, supune şi îngriji (Genesa 1:31; 26-28).

După intrarea păcatului în lume, Dumnezeu a blestemat pământul (Gen. 3:17-18). Din cauza răutăţii omului Dumnezeu a adus judecată şi pedeapsă asupra pământului, ca: pustiirea prin potop (Gen. 6:11-13), nimicirea Sodomei şi a Gomorei (Gen. 19:12-14; 2 Petru 2:6) şi altele. De atunci încoace s-au mai petrecut diferite cataclisme, potrivit cu cele prezise de Domnul Isus (Mat. 24:7). La urmă, pământul existent va da loc noului pământ, unde va locui neprihănirea (2 Petru 3:7, Apoc. 21:1-4).

4. Noi credem că Dumnezeu a creat îngerii.

a. îngerii

Îngerii sunt făpturi spirituale, create de Dumnezeu, fără păcat, puşi în slujba Sa (Gen. 19:15; Apoc. 19:9-10). Ei înde­plinesc şi diferite slujbe „pentru cei ce vor moşteni mântuirea ” (Evr. 1:14; Luca 15:10; Fapte 10:4-6,27; 23:24 etc.)

Îngerii sunt, totodată şi cei care duc la îndeplinire voinţa lui Dumnezeu executând hotărârea mâniei Lui în ce priveşte pedepsirea celor răi (Mat. 13:39-41,49).

Sunt mai multe feluri de îngeri care poartă diferite nume, ca: Arhanghelul Mihail, Arhanghelul Gabriel, serafimii şi heruvimii etc. Fiecare categorie are altă însărcinare (Gen.

3:24; Isaia 6:6-7; Iuda v. 9; Luca 1:26; Iosua 5:13-15).

b. Căderea lui Lucifer şi a altor îngeri

Diavolul a fost odată luceafăr strălucitor, dar mândrin-du-se a căzut. Astăzi este căpetenia îngerilor răi, care nu şi-au păstrat locul şi au căzut (Isaia 14:12-14; Iuda 6; 2 Petru 2:4).

Numele lui înseamnă defăimător şi dezbinator. El este numit diavol şi satana, el înşeală întreaga omenire (Apoc. 12:9) şi toţi oamenii necredincioşi zac sub puterea lui (Fapte 26:18; Apoc. 12:7-8; 2 Petru 2:4). El este stăpânul şi dumnezeul vea­cului acestuia (2 Cor. 4:3-4; Ioan 14:30; Fapte 26:17-18), uci­gător de oameni (Genesa 3:4-5), părintele minciunii (Ioan 8:44), ispititorul (Matei 4:3; 1 Tes. 3:5) şi uneltitorul împotriva copiilor lui Dumnezeu (Iov 1, 9-11; Efeseni 2:16).

El a fost biruit prin jertfa lui Isus Hristos (Ioan 14:30-31; Efeseni 2:16).

Soarta lui va fi aruncarea în iazul cel de foc împreună cu îngerii lui (Mat. 25:41; Apoc. 20:10).

5. Noi credem că Dumnezeu 1-a creat pe om din ţărână.

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dum­nezeu: trup, suflet şi duh (Gen. 1:26; 2:27; 1 Tes. 5:23). Omul este o trinitate.

Omul a fost creat curat şi nevinovat, el a fost aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească (Gen 2:15). El a fost înzestrat cu toate atributele unei fiinţe făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: sentimente, raţiune şi voinţă.

6. Noi credem că păcatul a intrat în lume datorită neascultării omului de porunca lui Dumnezeu.

„Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: «Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit»” (Gen. 2:16-17).

Lăsându-se ispitit de diavolul, şarpele cel vechi, prin femeie, omul a călcat porunca pe care o primise de la Dumnezeu şi astfel, prin libera sa voinţă, a devenit rob al păca­tului, vrăjmaş al lui Dumnezeu, din care cauză a fost dat afară din Eden şi supus suferinţei, trudei şi morţii (Gen. 3). Odată cu căderea sa, Adam i-a tras pe toţi oamenii, care sunt urmaşii săi, în păcat. Toţi au păcătuit (Rom. 5:10-12; Efeseni 2:1-2). Din această pricină nimeni nu se poate mântui singur sau un frate pe fratele său (Ps. 49:7-8). Prin Harul lui Dumnezeu, care este arătat prin Isus Hristos, omul poate fi scăpat din starea de robie a păcatului (Rom. 5:19-21), iar necazurile, truda şi moartea pot conlucra spre binele lui (Rom. 8:28-30; Rom. 5:3-4; Fapte 14:22).

Păcatul venit în lume prin neascultarea primilor oameni a afectat întreaga omenire (Rom. 5:19).

Păcat este orice încălcare a Cuvântului, voinţei şi po­runcii lui Dumnezeu (Rom. 3:23; Gal. 5:19-21). Omul păcă­tuieşte prin omiterea împlinirii binelui cerut de Dumnezeu sau prin comiterea lucrurilor împotriva voii Sale.

Păcat este orice fel de faptă care întinează trupul, sufle­tul şi duhul: curvia şi preacurvia, necumpătarea, trândăvia, îmbuibarea, împovărarea cu gânduri lumeşti, gânduri rele, sinuciderea, avorturile, vorbirea de rău, vrajba, minciuna, făţărnicia, furtul, înşelătoria, neajutorarea sfinţilor în caz de nevoie, precum şi chinuirea animalelor (Gen. 38:2-10; Prov. 12:10; Rom. 12:13; Gal. 5:19-21; Apoc. 21:8).

La fel este păcat: necredinţa, nepăsarea, nesocotirea harului venit prin Isus Hristos, lipsa temerii de Dumnezeu, luarea în deşert a Numelui Său, idolatria, superstiţiile, vră­jitoriile etc.

Păcatul, o dată înfăptuit, este urmat de consecinţe (Gal. 6:8). El este boldul morţii şi atrage după sine pedeapsa veşnică a lui Dumnezeu (Apoc. 22:15; 21:8). Plata păcatului este moartea (Rom. 6:23).

7. Noi credem că harul lui Dumnezeu a făcut şi face posibilă mântuirea omului prin jertfa Domnului Isus Hristos.

Harul este bunătatea şi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, arătat prin Domnul nostru Isus Hristos, faţă de noi păcătoşii (loan 1:17; Efeseni 2:4-7). Nimeni nu se poate mântui prin propriile sale fapte sau binefaceri şi nici prin faptele Legii Vechiului Testament, decât prin Isus Hristos (Gal. 2:27; Efeseni 2:5-9). Harul lucrează împreună cu credinţa. Prin har se capătă trecere înaintea lui Dumnezeu (1 Cor. 15:9-10). Harul este sursa binecuvântărilor (Efeseni 4:7-8; 1 Cor. 15:10; 2 Cor. 1:15; 1 Petru 4:10).

Prin har, Dumnezeu ne învaţă cum să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2:11-12).

Harul este mai presus de mulţimea păcatelor, întrecând mărimea şi mulţimea lor (Rom. 5:20). El poate fi înmulţit în noi în măsura cunoştinţei de Dumnezeu (2 Petru 1:2). El întăreşte inima (Evrei 13:9), ne creşte sufleteşte (2 Petru 3:18) şi drege vorbirea noastră (Col. 4:6).

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (loan 3:16).

8. Noi credem că mântuirea este condiţionată de credinţă, pocăinţă şi naşterea din nou.

a. Credinţa. „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite şi o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1, 2 Cor. 4:18).

Credinţa vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:17). Adevărata credinţă porneşte din inimă (Rom. 10:9). Prin credinţa din inimă se primeşte neprihănirea (Rom. 10:10), mântuirea (Efeseni 2:8), curăţirea inimii (Fapte 15:9), ier­tarea (Galateni 2:16; Efeseni 2:8; Galateni 3:22), moştenirea şi dreptul de a ne numi copiii lui Dumnezeu (Galateni 3:26).

Fără credinţă nimeni nu poate fi plăcut lui Dumnezeu (Evrei 11:6). Credinţa este adevărată şi activă numai atunci când este însoţită de fapte (Iacov 2:14-22). Toţi trebuie să păstrăm cre­dinţa care s-a dat odată pentru totdeauna sfinţilor (Iuda v. 3).

În timpul din urmă, mulţi se vor lepăda de credinţa adevărată (1 Tim. 4:1-4). Peste cei ce refuză să creadă adevărul, Dumnezeu lasă o lucrare de rătăcire, drept consecinţă să creadă o minciună spre a fi osândiţi (2 Tes. 2:11-12).

Pentru cei care cred, totul este posibil: iertare, vindecări de boli etc. (Mat. 8:13; loan 14:12).

b. Pocăinţa. Pocăinţa este o poruncă a Domnului Isus (Marcu 1:14-15). Ea reprezintă întoarcerea omului la Dumne­zeu de pe căile rătăcite ale păcatului (Isaia 55:7), schimbarea totală a vieţii vechi cu una nouă, după Cuvântul lui Dum­nezeu (Rom. 2:4), schimbarea gândirii omului. Ea înseamnă căinţă pentru viaţa trăită în necunoştinţă de Dumnezeu şi încetarea de a mai păcătui (Tit 2:11-13; Plângerile lui Ieremia 3:39-40). „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le măr­turiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Prov. 28:13).

Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii la pocăinţă, voind să nu piară nici unul dintre ei (2 Petru 3:9), ci să ajungă la mântuire (Timotei 2:4). Chiar când păcătuieşte un credincios, el este îndemnat să se pocăiască de faptele săvârşite (Apoc. 2:5; Galateni 6:1). Pocăinţa este adevărată numai când este făcu­tă dintr-o inimă sinceră şi curată, care caută să îndrepte pagubele şi greşelile faţă de aproapele nostru (Luca 19:8; Fapte 20:20-21).

c. Naşterea din nou. Nimeni nu poate deveni un copil al lui Dumnezeu dacă nu este, mai întâi, născut din nou (loan 3:5-8). Oricât de bun ar fi un om, dacă nu este născut din nou, nu poate moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (loan 3:3-5). Omul se compune din trup, suflet şi duh.

Câtă vreme omul trăieşte în păcat, trupul face ce voieşte, târând sufletul şi

duhul, întinându-le prin pofte, patimi, păcate. În felul acesta duhul este mort faţă de Dumnezeu (1 Tes. 5:23, Efeseni 2:1-3).

În urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu vine credinţa mântuitoare (Romani 10:17), urmează pocăinţa (Fapte 2:37-38) şi naşterea din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt (Ioan 3:5, Iacov 1:18, 1 Petru 1:23, Tit 3:5).

Cel ce este născut din nou nu mai face ce voieşte ci el umblă şi se lasă cârmuit de Duhul (Galateni 5:25), având în fiinţa sa cârmuirea Duhului Sfânt (Romani 8:1,14).

Fără naşterea din nou nu are valoare nici credinţa (Iacov 2:19), nici cunoştinţa (Rom. 1:32) şi nici botezul în apă (Fapte 8:13-24). Cei ce sunt născuţi din Dumnezeu nu păcătuiesc (1 loan 3:9; 5:18), iar cei ce păcătuiesc nu sunt născuţi din nou (1 loan 3:6-10).

9. Noi credem că avem iertarea lui Dumnezeu ca urmare a primirii Domnului Isus Hristos ca Mântuitor.

Iertarea este un atribut al lui Dumnezeu prin care se dovedeşte bunătatea Lui faţă de oamenii păcătoşi, prin faptul că le şterge tot trecutul lor după ce s-au întors la El (Fapte 10:43; 1 loan 1:9).

Odată iertat, păcătosul devine uşurat de întreaga pova­ră a păcatului ce apăsa asupra conştiinţei lui şi astfel el se simte într-adevăr fericit (Ps. 32:1-2). Deci mărturisirea păca­telor este urmată de uşurare sufletească şi iertare din partea lui Dumnezeu (Ps. 32:5; 1 loan 1:9).

După ce a primit iertarea, păcătosul iertat trebuie să-L mărturisească pe Isus şi altor păcătoşi (Luca 24:47; Fapte 4:17-20).

10. Noi credem că îndreptăţirea credinciosului stă în jertfa Domnului Isus Hristos şi se primeşte prin credinţă, de la Dumnezeu, odată cu mântuirea.

Îndreptăţirea vine direct şi numai din partea lui Dum­nezeu prin Isus Hristos. Deci nimeni nu poate să se îndrep­tăţească înaintea lui Dumnezeu prin faptele lui proprii şi nici prin faptele Legii Vechiului Testament. Singurul mijloc de îndreptăţire este jertfa lui Isus Hristos de pe Golgota (Filipeni 3:9; loan 1:12; Romani 8:1).

Îndreptăţirea se capătă prin credinţa în Numele lui Isus Hristos (loan 3:16). Prin îndreptăţire omul capătă starea după voia lui Dumnezeu. După ce omul a ajuns în această stare, are pace cu Dumnezeu (Romani 5:1).

Dumnezeu L-a trimis pe Isus Hristos să sufere şi să moară pentru noi, plătind pentru păcatelor noastre prin jertfa Sa pe cruce, purtând astfel pedeapsa pe care o merita pă­cătosul (2 Cor. 5:21). Îndreptăţirea nu se face prin faptele noastre bune, ci prin Harul divin.

11. Noi credem că roada credincioşilor izbăviţi de păcat este sfinţirea (Romani 6:22).

Sfinţirea înseamnă despărţirea cu totul de păcat şi pu­nerea deoparte pentru Dumnezeu. Orice om întors la Dum­nezeu, născut din nou, iertat şi îndreptăţit este considerat sfânt (1 Cor. 6:10-11; Coloseni 3:12; Efeseni 5:6-7).

Sfinţirea se realizează în viaţa credinciosului prin sângele Domnului Isus Hristos (Evrei 13:12), prin Cuvântul lui Dumnezeu (loan 15:3, 17:17; 1 Tim. 4:5) şi prin Duhul Sfânt (Rom. 5:5; 14:17; 15:13; Tit 3:4). Sfinţirea trebuie să cuprindă trupul, sufletul şi duhul nostru (Rom. 6:13,19; 1 Tes. 5:23).

Procesul sfinţirii exclude întrebuinţarea drogurilor, a fumatului şi a băuturilor alcoolice (Isaia 55:2; Prov 20:1; 23:31-33; Efeseni 5:18), ca şi: homosexualitatea, sinuciderea, eutanasia şi jurămintele deşarte.

12. Noi credem în relaţia directă a credinciosului cu Dumnezeu, rugăciunea şi postul fiind două dintre cele mai eficiente modalităţi de apropiere de divinitate.

a. Rugăciunea

Rugăciunea trebuie adresată Părintelui ceresc în Numele Domnului nostru Isus Hristos (loan 16:23-24), prin Duhul Sfânt şi potrivit voinţei Sale (1 loan 5:14; Efeseni 6:18;

Iuda 20). Adevărata rugăciune porneşte dintr-o inimă curată, nu după un anumit program învăţat pe dinafară, ci izvorâtă din nece­sitatea duhovnicească a omului lăuntric (Mat. 6:7; Filipeni 4:6). Adevăraţii închinători trebuie să se roage în Duh şi în adevăr (loan 4:24). Copiii lui Dumnezeu menţin legătura cu El, fără întrerupere, prin rugăciune (1 Tes. 5:17; Efeseni 6:18). Rugăciu­nea poate fi individuală (Daniel 6:10) şi comună (Fapte 4:24). Rugăciunea în comun (cu toţi odată) este o moştenire din felul de închinare al ucenicilor (Fapte 4:24). În Biserică se pot folosi tot felul de rugăciuni, spre exemplu se poate ruga unul, doi sau trei pe rând, şi ceilalţi să-1 însoţească, spunând „amin” la rugăciunile care se înalţă (1 Cor. 14:16). La fel se poate folosi şi rugăciunea în comun, care dă posibilitatea ca toţi credincioşii să se roage în acelaşi timp şi fiecare după nevoia sa. Rugăciunea în comun făcută în chip ordonat produce o armonie cerească, ca zumzetul miilor de albine în acelaşi stup (1 Cor. 14:33,40). Pentru zidirea sufletească a tuturor este mai potrivit a se ruga două sau trei persoane pe rând (Filip. 2:4).

Dumnezeu ascultă rugăciunea celor drepţi, făcută cu credinţă (Iacov 5:15-16; Marcu 11:24; Matei 18:19). Botezul cu Duhul Sfânt şi vindecările de boli sunt răspunsuri la rugă­ciunile noastre (Luca 11:13; Fapte 8:14-15).

Rugăciunile pot fi şi împiedicate prin viaţa netrăită după Cuvântul lui Dumnezeu sau prin păcate ascunse şi nemărturisite (1 Petru 3:7; Iacov 5:16; 1 Ioan 1:9; Iosua 7:10-26; Prov. 28:13).

Biblia opreşte închinarea la sfinţi şi la îngeri (Apoc. 19:10; Coloseni 2:18; Fapte 10:26-27). Sfinţii ne pot sluji numai ca model prin felul lor de viaţă (Evrei 13:7; 6:11-12). Mijlocitori în rugăciunile credincioşilor sunt Domnul Isus Hristos şi Duhul Sfânt (Ioan 14:16; 1 Tim. 2:5; Evrei 7:25; Romani 8:25,27)

b. Postul

Postul este abţinerea de la întrebuinţarea mâncării şi bău­turii de orice fel (Mat. 4:2), pe un timp mărginit, hotărât de fiecare în parte, după nevoile şi puterea sa (Isaia 58:5; Fapte 9:9).

Postul are drept scop înfrânarea trupului în vederea obţinerii anumitor biruinţe spirituale (2 Cor. 6:5, 11:27; Fapte 13:2-3, 14:23; Marcu 9:29; 1 Cor. 7:5).

Timpul hotărât pentru post este strâns legat de rugă­ciune. A posti fără a stărui în rugăciune şi fără a rezolva di­vergenţele cu semenii noştri este numai o formă de evlavie, căreia îi lipseşte puterea (Marcu 9:28-29; Fapte 13:2-3; Isaia 58:6-7).

Nimeni nu poate fi obligat să postească.

13. Noi credem că botezul în apă, care se acordă per­soanelor care cred şi care s-au întors la Dumnezeu, trebuie efectuat printr-o singură cufundare în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Botezul în apă este rânduit de însuşi Domnul nostru Isus Hristos (Mat. 28:19). El este un simbol al morţii faţă de păcat, al învierii la o viaţă nouă în Hristos (Rom. 6:1-4). ÎI pot primi cei care cred şi mărturisesc credinţa (Marcu 16:16, Fapte 8:36).

Prin botezul în apă credinciosul este adăugat la nu­mărul membrilor Bisericii lui Dumnezeu (Fapte 2:38-47, Fapte 10:47-48, 1 Petru 3:21).

Credinciosul care s-a botezat trebuie să ducă întotdea­una o viaţa curată şi sfântă, trăind după învăţăturile Evan­gheliei (Matei 28:20, Fapte 2:42, Evrei 3:14). Botezul se pri­meşte o singură dată prin cufundarea în apă, iar în cazul când acest act nu a fost îndeplinit după Cuvântul Sfintei Scripturi, se poate face a doua oară (Fapte 19:2-6).

Botezul în apă se poate primi şi înainte şi după pri­mirea botezului cu Duhul Sfânt (Fapte 8:12-24; 10:44-48). Cei ce au primit botezul în apă fără a fi obţinut botezul cu Duhul Sfânt sunt îndemnaţi după Cuvântul lui Dumnezeu să stăruiască după botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 1:4).

Botezul în apă este săvârşit numai de pastori şi prezbiteri ordinaţi conform rânduielilor Bisericii nou-testamentale.

Copiii credincioşilor, ca şi ceilalţi oameni, nu pot fi botezaţi până ce nu ajung să se convingă singuri că Domnul Isus este Mântuitorul lor personal (Fapte 8:37).

14. Noi credem în instituirea Cinei Domnului pentru Biserică. Participarea la Cina Domnului constituie o procla­mare a morţii Domnului Isus Hristos. Cina Domnului este al doilea act de cult după botez ca formă exterioară în Biserica lui Dumnezeu. Ea este instituită de Însuşi Domnul nostru Isus Hristos prin întemeierea legământului nou (Matei 26:28; Luca 22:19-20). Cina Domnului se compune din pâine nedospită şi rodul viţei nefermentat, care simbolizează jertfirea trupului şi vărsarea sângelui Său pentru păcatele noastre (1 Cor. 11:24-25).

Cina Domnului este rânduită spre amintirea morţii Domnului Isus şi nu spre iertarea păcatelor, dar cel ce se împărtăşeşte din ea în chip nevrednic se face vinovat de nesocotirea trupului şi sângelui Domnului Isus Hristos şi astfel se împărtăşeşte spre osânda lui însuşi (1 Cor. 11:27-29).

Ea este un simbol care exprimă părtăşia noastră cu natura dumnezeiască a Domnului nostru Isus Hristos, adică cu trupul şi sângele Lui (1 Cor. 10:16; 2 Petru 1:4), o amintire a suferinţelor şi morţii Sale (1 Cor. 11:26), o proorocie despre venirea Sa a doua oară. Credincioşii mântuiţi alcătuiesc prin participarea la frângerea pâinii un singur trup (1 Cor. 10:17).

Frângerea pâinii are, în săvârşirea şi serbarea ei, două momente: primul simbolizează suferinţele Domnului, al doilea, vizavi de primul, momentul de cercetare de sine din partea credincioşilor (1 Cor. 11:23-29). La Cina Domnului nu pot participa decât membrii activi ai Bisericii, botezaţi în apă sau cu Duhul Sfânt, şi numai după ce s-au cercetat pe sine. Cina se săvârşeşte ori de câte ori este posibil, fără deosebire de zi sau dată. Este recomandabil să se efectueze cel puţin o dată pe lună.

15. Noi credem că Domnul Isus a instituit actul spălării picioarelor.

Domnul Isus a spălat picioarele ucenicilor cărora le-a zis: „deci dacă Eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora “(Ioan 13:14).

Este amintită şi ca o condiţie de adevărată evlavie în viaţa de credinţă. (1 Tim. 5:10).

16. Noi credem în făgăduinţa botezului cu Duhul Sfânt pentru toţi credincioşii.

Duhul Sfânt este promis de Dumnezeu încă prin profetul Ioel (Ioel 2:28-29). Proorocul Ioel vorbeşte de două mari revărsări: ploaia timpurie şi ploaia târzie (Ioel 2:23). Ploaia timpurie s-a revărsat în primele secole, începând cu ziua de Rusalii, la Ierusalim (Fapte 2:2-4), iar ploaia târzie se revarsă în zilele noastre.

Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul (Ioan 15:26). Botezul cu Duhul Sfânt este o pecete pentru ziua răscum­părării (Efeseni 4:30), o arvună a moştenirii (Efeseni 1:13-14), putere de sus pentru slujba mărturisirii Evangheliei depline (Fapte 1:8). El se deosebeşte de naşterea din nou. El se primeşte pe baza credinţei în urma naşterii din nou şi nu poate avea loc în nici un caz înaintea acesteia (Fapte 19:1-6, Efeseni 1:13-14). Ascultând predica lui Filip, samaritenii au primit Cuvântul şi au fost botezaţi în apă; când au venit la ei Petru şi Ioan, aceştia s-au rugat, punându-şi mâinile peste ei, ca să primească Duhul Sfânt (Fapte 8:12-17).

Botezul cu Duhul Sfânt se poate primi prin şi fără punerea mâinilor (Fapte 8:17; 19:6; 10:44-46 şi 2:12-17). Botezul cu Duhul Sfânt trebuie cerut (Luca 11:13).

Botezul cu Duh Sfânt înseamnă umplerea cu Duhul Sfânt (Fapte 2:4), iar botezul cu foc (Matei 3:11) este viaţa de încercări prin care Dumnezeu trece pe cei sigilaţi (1 Petru 4:12-14 şi 16-19; 1:6-7).

Botezul cu Duhul Sfânt este însoţit de semnul vorbirii în alte limbi (Fapte 2:4; 10:46; 19:6).

Prin botezul cu Duh Sfânt vine umplerea cu putere pentru o viaţă sfântă în slujba divină. Acest botez poate fi urmat şi de primirea altor daruri (Luca 24:49; Fapte 1:4-8 şi 1 Cor. 12:1-31). Botezul cu Duhul Sfânt este o experienţă unică, iar umplerea cu El poate fi repetată (Fapte 4:3).

Potrivit cu Sfânta Scriptură, este necesar ca cei chemaţi de Dumnezeu la vestirea Evangheliei depline mai întâi să stăruie, ca să fie umpluţi cu putere de Sus, pentru ca să-i poată însoţi semnele, minunile şi darurile Duhului Sfânt (Marcu 16:17-18; Luca 22:49, 1 Cor. 2:1-5; Evrei 2:4).

17. Noi credem că lucrarea Duhului Sfânt se manifestă în cele nouă daruri.

În urma botezului cu Duhul Sfânt, Duhul Sfânt împarte cum El voieşte diferite daruri duhovniceşti. Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre nouă daruri, şi anume: vorbirea despre înţe­lepciune, vorbirea despre cunoştinţă, credinţa, darul tămă­duirilor, puterea de a face minuni, deosebirea duhurilor, proorocia, vorbirea în felurite limbi şi tălmăcirea limbilor (1 Cor. 12:1-10). Toţi credincioşii trebuie să aibă o măsură oarecare de înţelepciune, cunoştinţă şi credinţă. Aceasta prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani: 12:2; Ioan 5:39; Mat. 22:29; Romani 10:17). Darurile Duhului Sfânt sunt supranaturale şi desăvârşite în lu­crarea lor. Exemple: Fapte 8:20; 2 Petru 3:16; Marcu 16:17-18. Credinţa în Domnul Isus Hristos care face parte din roada Duhului (Galateni 5:22) trebuie s-o aibă toţi credincioşii, însă nu toţi primesc darul credinţei (Fapte 3:16). La fel, la primirea bote­zului cu Duhul Sfânt toţi credincioşii vorbesc în limbi noi, însă nu toţi au darul de a vorbi în felurite limbi (1 Cor. 12:29-30). Darul vorbirii în limbi se foloseşte potrivit cu cele scrise în 1 Cor. 14:27-28. În Biserică trebuie să existe daruri, pentru că ele sunt rânduite şi puse de Dumnezeu pentru zidirea ei sufle­tească (1 Cor. 12:28); nu primesc toţi credincioşii, ci fiecăruia Duhul Sfânt îi împarte cum voieşte (1 Cor. 12:29-39).

Cuvântul lui Dumnezeu ne cere să urmărim dragostea şi să râvnim şi după darurile duhovniceşti (1 Cor. 14:1).

18. Noi credem că atât naşterea din nou cât şi botezul cu Duhul Sfânt trebuie să fie urmate de roada Duhului Sfânt.

Roada Duhului Sfânt este recolta unei vieţi sfinte, după ce am devenit copiii lui Dumnezeu, născuţi din nou, cârmuiţi de Duhul Sfânt în toate privinţele (Galateni 5:22-23).

Odată cu naşterea din nou, roada Duhului începe să iasă în evidenţă în viaţa credinciosului (1 Ioan 5:18; Tit 3:8). Fiecare credincios născut din nou, botezat cu Duhul Sfânt trebuie să aibă din prisos în viaţa sa roada Duhului Sfânt (Galateni 5:22-23; Matei 7:16-20).

19. Noi credem în vindecările divine.

Vindecările divine (supranaturale) intră tot în planul de mântuire înfăptuit pe Golgota prin jertfa de ispăşire a Dom­nului nostru Isus Hristos (Matei 8:16-17).

Vindecarea se poate obţine prin credinţă personală (Luca 8:48), prin darul de vindecare (1 Cor. 12:9; Fapte 3:6) şi prin rugăciunea rostită cu credinţă în urma ungerii cu ulei a bolnavilor, după cele scrise în Iacov 5:14-16.

Sfânta Scriptură ne arată că bolile sunt urmarea păca­tului şi chiar dacă n-ar fi păcătuit cel bolnav, totuşi sunt o urmare a căderii primului om (Genesa 3:13; Deuteronom 28:15-62; Ioan 5:14).

Deoarece bolile şi suferinţele sunt consecinţele căderii în păcat, vindecarea intră, pentru cei ce cred, în acelaşi plan de mântuire ca şi iertarea păcatelor. Domnul Isus a răstignit pe Golgota atât păcatele şi fărădelegile noastre, cât şi bolile şi suferinţele noastre (Isaia 53:4-5; Matei 8:16-17).

Ungerea cu untdelemn este orânduită numai pentru credincioşi. Ea se face de către prezbiteri ordinaţi, atunci când bolnavul o cere (Iacov 5:14-16). După ungere se face rugăciune cu punerea mâinilor (Marcu 16:17-18; 6:12-13).

Biblia nu opreşte pe nimeni să se lase consultat de medici şi să le urmeze indicaţiile în caz de boală (Marcu 2:17).

20. Noi credem în existenţa Bisericii lui Dumnezeu fondată de către Domnul Isus Hristos ca organism unitar şi viu.

Cuvântul „Biserică” este echivalentul a ceea ce în limba greacă se numeşte „Eklesia” şi înseamnă „adunarea celor chemaţi”. În înţelesul Sfintelor Scripturi, ea este universală, cuprinde pe toţi credincioşii timpurilor trecute şi prezente, care, auzind glasul lui Isus, s-au hotărât să se întoarcă cu pocăinţă la Domnul, urmând învăţăturile Domnului nostru Isus Hristos şi ale apostolilor Săi (1 Cor. 1:2-2; 2 Cor. 6:14-18).

Capul Bisericii este însuşi Domnul nostru Isus Hristos, iar ea formează trupul Lui (Efeseni 1:22-23; Coloseni 1:18). Ea este zidită pe temelia pusă de apostoli şi prooroci, a cărei piatră unghiulară este însuşi Hristos (Efeseni 2:20). Ea este înfăţişată în Noul Testament ca Templul lui Dumnezeu (2 Cor. 6:16), un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt (Efeseni 2:22) şi trup al lui Hristos.

Fiecare credincios, fără deosebire de rasă şi naţionalitate, născut din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, care are credinţa deplină dată sfinţilor o dată pentru totdeauna şi de acelaşi preţ cu a apostolilor (Ioan 3:5-6; Tit 3:5-6; Efeseni 2:19-22; Iuda v. 3; 2 Petru 1:1), face parte din Biserică, numită în Cuvântul lui Dumnezeu „Biserica lui Dumnezeu” (1 Tim. 3:15; Fapte 20:28; Mat. 18:20), Biserica celor întâi născuţi, scrişi în cer de Dumnezeu (Evrei 12:23).

Menirea ei este de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţătura Evangheliei (1 Cor. 15:1-6; Marcu 16:15-20).

Totodată ea reprezintă mireasa Domnului Isus şi Împărăţia lui Dumnezeu (2 Cor. 11:2; Efeseni 5:25-27).

Toate bisericile locale formează o unitate indestructibilă a Bisericii lui Dumnezeu Apostolice Penticostale din România.

21. Noi credem că preoţia Vechiului Aşezământ a fost înlocuită în Noul Aşezământ prin slujbele spirituale rânduite în Biserică.

„Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii pastori şi în vă ţă tori” (Efeseni 4:11).

Apostolii sunt trimişii Domnului, cu misiunea deosebită cum ar fi desţelenirea unui nou câmp pentru Evanghelie (Mar­cu 16:15-18,20). Aşa au fost cei 12 apostoli, Pavel ca apostol al neamurilor şi alţii (Matei 10:1-4; Marcu 6:30; Romani 1:1; 11:13).

Slujba de prooroc se deosebeşte de darul proorociei. Proorocul are cel puţin două daruri: darul vorbirii despre înţelepciune şi darul vorbirii despre cunoştinţă.

Evanghelistul este chemat să predice Evanghelia Dom­nului Isus şi este însoţit de semne şi rezultate deosebite în activitatea lui prin întoarcerea păcătoşilor la Dumnezeu.

Pastorul are sarcina păstoririi credincioşilor care compun o biserică locală după indicaţia dată lui Petru de către Domnul Isus (Ioan 21:15-17).

Toţi slujitorii reprezintă o singură treaptă spirituală, termenul de episcop, prezbiter şi pastor priveşte aceeaşi slujbă (1 Petru 5:1-2; Fapte 20:17,28; Filipeni 1:1).

Din punct de vedere administrativ, se poate deosebi slujba de pastor de cea de prezbiter.

Diaconatul a luat fiinţă ca o slujbă cu caracter gospo­dăresc (Fapte 6:1-6). Mai apoi a căpătat, pentru unii dintre diaconi care s-au remarcat, şi un caracter spiritual (Fapte 6:8-15; 1 Tim. 3:8-12). „Pentru că cei ce slujesc bine ca diaconi, dobândesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus” (1 Tim. 3:13).

22. Noi credem că lucrătorii Evangheliei sunt ordinaţi în lucrare prin punerea mâinilor şi rugăciunea făcută de către slujitorii lui Dumnezeu îndreptăţiţi să facă acest lucru (Fapte 6:5-6; 13:2-4; 14:23; Tit 1:5).

Ordinarea se poate face direct pentru slujba de diacon sau prezbiter, iar după un stagiu oarecare ei pot fi ordinaţi pentru slujba de pastor asistent sau pastor principal. Ordinarea se face în urma unui examen pentru cei care nu sunt absol­venţi de seminar şi în urma unei mărturisiri date în scris în faţa Comisiei de ordinare, de loialitate faţă de Biserica lui Dumnezeu. Diaconii sunt ordinaţi de către doi pastori, iar prezbiterii şi pastorii de către cel puţin trei pastori. Dacă cineva a fost ordinat diacon, trecerea la slujba de prezbiter sau pastor se face printr-o ordinaţiune.

Diaconul se ocupă de administrarea ajutoarelor în Biserică. El poate oficia Cina Domnului, binecuvântări de copii şi înmormântări, dacă pastorul îi cere acest lucru.

Prezbiterul poate oficia toate actele de cult la reco­mandarea pastorului.

Pastorul oficiază toate actele de cult şi se ocupă de păstorirea unei Biserici locale.

Slujba încredinţată prin actul ordinaţiunii este pe viaţă şi se poate revoca numai dacă cel ordinat a săvârşit abateri grave, dovedite prin mărturia a doi sau a trei martori (1 Tim. 5:19).

Actul ordinaţiunii se face la recomandarea unei Biserici locale şi durata slujirii efective depinde tot de hotărârea Bisericii Locale.

23. Noi credem că toţi membrii Bisericii lui Dumnezeu au îndatoriri şi drepturi.

Nimeni nu poate să devină membru în Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală decât numai după ce şi-a însuşit principiile de credinţă. Biserica îl poate primi de probă, pentru un anumit timp. În acest timp, candidatul este cercetat asupra stării lui sufleteşti şi, după ce a pus capăt păcatelor sale şi a dat dovadă că el cunoaşte toate principiile Bisericii, poate fi botezat în apă şi primit ca membru (2 Petru 1:1; Ioan 17:20-23; 1 Tes. 4:3-8).

Membrii se numesc între ei fraţi (Fapte 5:23). Ei sunt datori după Cuvântul lui Dumnezeu să respecte pe cei ce slujesc (Evrei 13:17; 1 Tes. 5:12-13) şi să se supună unii altora în frica lui Hristos (Efeseni 5:21).

Membrii sunt datori a stărui în sfinţire, unitate frăţească, în învăţătura Evangheliei şi în dragoste (Fapte 2:42).

Cuvântul lui Dumnezeu cere ca tot ce se face în Bise­rică: rugăciune, propovăduirea Evangheliei, îndemnuri, învă­ţături, întrebuinţarea darurilor duhovniceşti, cântări de laudă sau în duh, şedinţe ordinare şi extraordinare etc. „toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” (1 Cor. 14:40). Fiecare membru este dator să participe în mod regulat la serviciile divine. Fiecare membru este dator să aibă o ţinută curată şi îngrijită. Disciplina în Biserică este un aşezământ biblic impus de Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare membru este dator a se conforma şi proceda potrivit cu cele scrise în Matei 18:15-18.

Când cineva cade deodată în vreo greşeală, cei duhov­niceşti, mai ales fraţii puşi să supravegheze bunul mers în Biserică, sunt datori a-1 ridica cu duhul blândeţii (Galateni 6:1).

Când cineva păcătuieşte şi păcatele lui devin cunoscute de mai mulţi, iar el nu se sfieşte să păcătuiască mai departe, un astfel de om trebuie mustrat în faţa tuturor, ca şi ceilalţi să se teamă (1 Tim. 5:20).

Fiecare credincios, conform Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte mustrarea şi chiar punerea sub disciplină, mai ales când se abate de la învăţăturile sănătoase ale Evangheliei depline. Disciplina nu are alt scop decât a-1 ridica pe cel căzut sufleteşte şi de a menţine în Biserică autoritatea morală, buna rânduială, dragostea şi legătura frăţească (1 Tes. 5:14; 2 Tes. 3:14-15; Iuda 22).

EXCLUDEREA — Biserica are dreptul, chiar datoria, potrivit cu principiile Evangheliei Domnului Isus Hristos şi învăţăturile sfinţilor apostoli, să-i excludă pe acei membri care, după ce au fost îndemnaţi de mai multe ori la pocăinţă pentru abaterile lor, stăruiesc mai departe în săvârşirea păca­tului. Prin excludere ei pierd dreptul de membru (Mat. 18:15-18; Rom. 16:17-18; 1 Cor. 5:2; 11:13; 2 Tes. 3:6; Tit 3:10).

REPRIMIREA — Cel ce se căieşte din toată inima de abaterile sale şi Biserica are dovezi că viaţa lui s-a îndreptat, că se supune tuturor bunelor rânduieli şi cere să fie reprimit, poate fi reprimit (Luca 17:4; Iacov 5:19).

24. Noi credem că familia, prin căsătorie, este o instituţie divină aşezată de Dumnezeu. Familia este o instituţie divină şi biblică. Ea a fost hotărâtă de Dumnezeu, chiar primilor oameni: Adam şi Eva (Genesa 2:18-24).

Prin căsătorie, Dumnezeu face legătura intimă şi sfântă între soţ şi soţie, formând din amândoi un singur trup (Matei 19:5). Cine hotărăşte în inima lui să rămână necăsătorit este liber (1 Cor. 7:7-8, 34, 40).

Bărbatul este dator să-şi îngrijească, să-şi iubească şi să-ţi cinstească soţia, ca pe trupul lui (Petru 3:7; Coloseni 3:19). El este capul femeii şi al familiei (1 Cor. 11:13). Soţia a fost creată şi rânduită de Dumnezeu să fie de ajutor bărbatului ei (Genesa 2:18). Ea este datoare să-1 iu­bească şi să i se supună (Tit 2:4-5; Col. 3:18).

Căsătoria se oficiază întâi la ofiţerul stării civile, urmând căsătoria religioasă prin binecuvântarea Domnului, în Biserică.

Cuvântul lui Dumnezeu nu permite ca un credincios să se căsătorească cu o necredincioasă sau invers (Deut. 7:3; 1 Cor. 7:39; 2 Cor. 6:14)

DIVORŢUL — nu este îngăduit de Cuvântul lui Dum­nezeu, afară de cazul de adulter dovedit (Matei 19:6-9).

Concubinajul şi avortul nu sunt îngăduite de Dumnezeu (Evrei 13:4; 1 Cor. 6:18-20; Galateni 5:19; Exod 20:13).

RECĂSĂTORIREA — este îngăduită de Cuvântul lui Dumnezeu numai atunci când unul din cei doi soţi a trecut din viaţă (Rom. 7:1-3).

Nu se admite recăsătorirea atunci când despărţirea s-a făcut din alt motiv decât cel biblic. Cuvântul lui Dumnezeu nu admite aceasta, ci doar o reîmpăcare sau renunţare la recăsătorire (1 Cor. 7:10,11).

25. Noi credem în rânduiala Bisericii cu privire la binecuvântarea copiilor.

Copiii credincioşilor sunt sfinţi (1 Cor. 7:14). Ei totuşi vor fi aduşi la binecuvântare, unde, după exemplul Domnului Isus (Matei 19:13-15; Marcu 10:13-16), copiii mici sunt luaţi în braţe, iar peste cei mai mari se pun mâinile, rostindu-se textul de binecuvântare de la Numeri 6:24-27, în timp ce li se pro­nunţă numele. Apoi urmează o scurtă rugăciune pentru copil şi părinţii lui.

26. Noi credem că dărnicia este o datorie sfântă pentru fiecare credincios.

Dărnicia este aşezată de apostoli în primele Biserici creştine: 1 Cor. 16:1-2; 2 Cor. 8:1-15. În primul rând, prin dăr­nicie se întăreşte răspândirea Evangheliei. Pentru a ne mântui, Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi (Ioan 3:16). La fel, pentru a putea ajunge Evanghelia şi la alţi păcătoşi, şi noi suntem datori să facem „partea Domnului” şi să dăm din toa­te bunurile noastre celor ce ne învaţă şi predică Evanghelia (Galateni 6:6; 1 Tim. 5:17-18; Evrei 7:8). În al doilea rând, sunt aju­taţi cei ce lucrează şi s-au pus cu totul în slujba propovăduirii Cuvântului (1 Tim 5:17-18; Galateni 6:6).

În al treilea rând, se urmăreşte (prin dărnicie) ajutorarea săracilor sfinţi, când sunt în nevoi (Matei 25:34-36; Romani 12:13; Proverbe 14:31).

Membrii Bisericii lui Dumnezeu sunt obligaţi, potrivit Cuvântului Său, să ajute cu darurile lor benevole orice lucrare la care sunt chemaţi şi mai ales să participe regulat la strângerile care au loc în fiecare duminică în toate Bisericile (1 Cor. 16:1,2).

27. Noi credem în datoria credincioşilor de a urmări simplitatea în îmbrăcăminte.

Sfânta Scriptură ne învaţă ca, pe lângă supunere şi cumpătare, să fim cuviincioşi şi în îmbrăcăminte. Credincioşii trebuie să urmărească în îmbrăcămintea lor modestia şi simplitatea: podoaba lor să fie omul ascuns al inimii; un duh blând, liniştit, umplut cu Duhul Sfânt, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Tim. 2:9-10; 1 Petru 3:1-6). Credincioşii botezaţi cu Duhul Sfânt formează un popor sfânt şi deosebit de lume, deci ei nu trebuie să se potrivească prin­cipiilor lumii, nici să iubească deprinderile ei, care întotdea­una înclină spre păcat. Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu (Romani 12:2; Iacov 4:4; Matei 9:24; 1 Corinteni 3:15).

28. Noi credem că duminica este ziua Domnului.

Noi serbăm ca zi de rugăciune şi odihnă duminica. În ea ne odihnim şi participăm regulat la serviciile divine ale Bisericii, pentru zidirea noastră sufletească.

Serbăm această zi în amintirea învierii Domnului Isus Hristos, după modelul creştinilor din Biserica primară (1 Cor. 16:2; Fapte 20:7; 2:1; Ioan 20:19-20). În afară de duminică, se oficiază servicii divine în orice altă sărbătoare, precum şi în zilele stabilite de Biserică (Efeseni 6:18; 1 Tim. 2:1-4).

29. Noi credem că voia lui Dumnezeu este să fim loiali faţă de stat şi faţă de autorităţile statului.

Cuvântul lui Dumnezeu ne impune recunoaşterea şi respectarea autorităţilor şi a ordinii de stat (1 Petru 2:13-17; Tit 3:1,2), pe de altă parte aceasta este şi o datorie naţională şi cetăţenească. Autorităţile statului sunt rânduite de Dumne­zeu, pentru păstrarea ordinii publice, pentru conducerea ţării şi binele poporului (Romani 13:1-5). Noi suntem datori a ne su­pune legilor ţării, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Suntem datori să plătim dările către stat şi să ne îndeplinim înda­toririle ce ne revin (Romani 13:6-7).

Noi suntem datori a ne ruga pentru autorităţi şi înalta cârmuire (1 Tim. 2:1-3).

30. Noi credem că suntem datori să-i iubim pe toţi oamenii, indiferent de rasă, naţionalitate sau convingere religioasă (Marcu 9:38, 39; Filipeni 3:16).

Critica şi hula împotriva altui cult religios creează antagonism şi ceartă. Nici un credincios adevărat din Biserica lui Dumnezeu nu calomniază alte culte religioase (Marcu 9:38-39; Filipeni 3:16).

31. Noi credem în a doua venire a Domnului Isus Hristos şi în evenimentele escatologice care vor urma.

a. Răpirea Bisericii

Credem în răpirea Bisericii înainte de arătarea Dom­nului Isus Hristos pe norii cerului şi înainte de necazul cel mare (Isaia 26:20-21; Luca 21:40-44; Luca 17:34-36; 1 Cor. 15:40-44; 1 Tes. 4:13-18). „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24:36).

După răpire va avea loc, în cer, judecata pentru răsplătirea credincioşilor (Romani 14:10; 2 Cor. 5:10) şi apoi nunta Mielului (Apoc. 19:7-9).

b. Necazul cel mare şi arătarea lui Anticrist

După răpirea Bisericii şi ridicarea Duhului Sfânt, care azi opresc arătarea Anticristului (2 Tes. 2:7-8), va urma o mare strâmtorare din pricina arătării lui, cum n-a fost vreodată pe pământ şi nici nu va mai fi (Matei 24:21; Apoc. 6).

Duhul Anticristului lucrează deja azi în lume prin ucenicii săi (1 Ioan 2:18) şi ţinta lui este să-L tăgăduiască pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, spre a nimici cu desăvârşire credinţa în Dumnezeu şi astfel să se poată prezenta pe sine drept Dum­nezeu prin semnele şi minunile pe care le va face (2 Tes. 2:4; 9:12; Apoc. 13:13; 16:4). Domnul Isus a venit ca Dumnezeu întrupat în om şi, după ce Şi-a dat viaţa ca jertfă de ispăşire pentru iertarea păcatelor, a trimis ucenicii Săi să propovă­duiască Evanghelia, iar Anticrist este mesia cel fals, adică Satan întrupat în om şi care vine în numele sau (Ioan 5:43). El are deja mulţi ucenici în lume, care propovăduiesc fie necredinţa, fie învăţături false, spre a-i deschide drumul în lume (1 Ioan 2:18; Luca 18:8).

După ce fiii lui Israel vor recunoaşte amăgirea, în care au fost atraşi de Anticrist, se vor întoarce la Mesia Cel ade­vărat, care este Isus Hristos, Domnul nostru (Rom. 9:27-29, 11:26; Ieremia 30:7).

c. Venirea Domnului Isus Hristos în slavă

“Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerului vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă” (Matei 24:29-30; Marcu 13:24-26).

Domnul va fi însoţit de zecile de mii de sfinţi ai Săi, care vor sta la dreapta puterii Sale (1 Tes. 4:16-17; Iuda v. 14-15).

Atunci Anticristul va fi nimicit cu suflarea gurii Sale: fiara şi proorocul mincinos vor fi aruncaţi de-a dreptul în iazul de foc (Apoc. 19:20; 2 Tes. 2:3; Ieremia 23:33; Maleahi 4:3; Apoc. 19:21). Diavolul va fi aruncat în fântâna adâncului, unde va fi ţinut legat timp de o mie de ani (Apoc. 20:1-30).

d. Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ sau Mileniul. Împărăţia lui Dumnezeu din zilele noastre este spiri­tuală (Luca 17:20). Ea nu se întemeiază pe obiceiuri sau forme exterioare, ci constă în sfinţirea vieţii, pacea şi bucuria care vin de la Duhul Sfânt (Rom. 14:17).

În împărăţia lui Dumnezeu intră toţi aceia care sunt născuţi din nou (Ioan 3:3-6).

Noi aşteptăm însă ca Împărăţia lui Dumnezeu să vină în chip vizibil pe pământ şi ea va dura o mie de ani, po­trivit Cuvântului Său (Mat. 6:10; Apoc. 20:4). Domnul îşi va întemeia Împărăţia Sa pe temei de dreptate şi sfinţenie, stă­pânind întreg pământul, fiind El Domn al Domnilor şi Rege al Regilor (Apoc. 11:15; 1 Cor. 15:24; Apoc. 5:10, 19:16).

În timpul Împărăţiei de o mie de ani va fi pace deplină pe pământ, fiindcă diavolul va fi legat şi nu va avea cine să mai înşele neamurile şi va exista armonie chiar între fiare; cruzimea nu va mai avea loc (Isaia 11:1-10). Zilele oamenilor vor fi multe, ca zilele copacilor (Isaia 65:9-25). Atunci Îm­părăţia lui Dumnezeu va fi pe tot pământul (Apoc. 11:15).

e. Învierea universală şi judecata din urmă. Moartea este trecerea omului din viaţa aceasta în viaţa veşnică, cu alte cuvinte despărţirea sufletului şi a duhului de trup. Trupul se întoarce în ţărână, de unde a fost luat (Genesa 3:19), iar sufletul este viu, conştient şi trăieşte în lumea de dincolo împreună cu duhul, de care este nedespărţit.

Toţi oamenii, fără deosebire, trebuie să moară, fiindcă toţi au păcătuit (Rom. 5:12).

Pentru credincioşi moartea este o adormire în care aşteaptă învierea (1 Tes. 4:13-16), o despărţire de trupul firesc, pentru a fi îmbrăcaţi cu trupul ceresc (2 Cor. 5:1-8), o părăsire a lumii, ca să fie la un loc cu Domnul, într-un loc de pace, fericire şi odihnă (Luca 23:43; Filipeni 1:23; Apoc. 14:13).

Credincioşii se vor înfăţişa, la timpul hotărât, la scaunul de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata cerească din mâna Domnului pentru toate faptele şi ostenelile pe care le-a depus pe pământ în lucrul Său (2 Cor. 5:10; Rom. 14:10-12).

Moartea necredincioşilor este un act însoţit de groază, spaimă şi remuşcări sfâşietoare. Sufletul lor se duce într-un loc de chinuri, aşteptând înfricoşata zi a judecăţii din urmă (Iuda 7). După Împărăţia de o mie de ani, Satana va fi din nou dezlegat pentru puţină vreme, timp în care va înşela nea­murile (Gog şi Magog), ca să facă război împotriva sfinţilor. „…dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit” (Apoc. 20:7-10).

După aceasta vor învia toţi, fără deosebire, cei care nu au avut parte de învierea cea dintâi (Apoc. 20:5). Marea va da afară morţii care erau în ea, la fel moartea şi locuinţa morţilor vor da şi ele înapoi pe morţii lor (Apoc. 20:13,14) şi toţi vor trece la judecata de la Tronul Alb (Apoc. 20:11,12). Şi fiecare va fi judecat după faptele lui şi după gradul cunoştinţei pe care a avut-o (Apoc. 20:12; Rom. 2:12). Cei ce nu au fost găsiţi scrişi în cartea vieţii vor fi aruncaţi în iazul de foc (Mat. 25:32-46; Apoc. 20:15).

f. Cerul nou şi pământul cel nou. Viaţa veşnică

Viaţa veşnică este de obârşie divină şi este un dar al lui Dumnezeu (Rom. 6:23; Evrei 7:16). Ea este promisă credin­cioşilor (1 Ioan 2:25; 2 Tim. 1:1); ea se capătă de la Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos (1 Ioan 5:11; Ioan 3:15), căci El însuşi este viaţa veşnică (1 Ioan 5:20).

Pentru a obţine viaţa veşnică trebuie să ne luptăm, stăruind în fapte bune (Romani 2:7), fiindcă noi suntem chemaţi la ea (1 Tim. 6:12). Ea este un drept de moştenire pentru veacul viitor (Marcu 10:30), este numită şi viaţa viitoare (1 Tim. 4:8) şi vor intra în ea numai cei neprihăniţi, care au luptat cu credincioşie pe pământ, răbdând ispitele. Ei vor primi, la timpul hotărât, cununa vieţii veşnice (1 Tim. 6:12).

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dum­nezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut»” (Apoc. 21:1-4).

Istoria mişcării penticostale din România

Un român ortodox, scriitorul Mihail Sevastos, ( 1892 – 1967 ) jurnalist şi editor al câtorva reviste culturale româneşti între cele două războaie mondiale ( de asemenea romancier, poet şi memorialist ), este un observator neutru, adecvat pentru a judeca Reforma Neoprotestantă românească. El a scris întru-unul dintre cele mai importante ziare româneşti ale timpului, în Noembrie 1931:

„La noi n-au fost frământări creştine, poate şi din pricină că religia maselor ţărăneşti (în care se manifestă sectele) semăna prea puţin cu creştinismul. Biblia şi evanghelismul nu pătrunseră în sufletul poporu­lui, în adâncul ţărănimii era fetişism, păgânism, vrăjitorie, orice, numai credinţă creştină nu. Chiar popa era mai puţin preot decât vraci… care descânta vitele. In aceste condiţii se înţelege foarte uşor lipsa prigoni­rilor religioase din trecutul nostru. Nu era atât toleranţă, cât dezinteres. Mintea ţăranului s-a pus însă în mişcare. A stat încercuită milenii. Acum a scăpat la libertate şi nu se opreşte cu una cu două. Săteanul vrea să afle, să ştie, să cunoască. Religia de la putere nu-şi dă osteneala cu lămurirea credincioşilor şi cu propaganda în mase. Acest lucru îl fac sectanţii. Ei răspund unei necesităţi spirituale a maselor. Conduc minţile şi sufletele care trăiesc în nelinişte. Le dau lămuriri, le arată căi noi – la capătul căro­ra poate-i mântuirea negăsită până acum. Abia astăzi se formează în adâncul poporului nostru adevăraţii creştini”[1].

Acest text conţine mult adevăr, dar şi simplifică istoria de 2000 de ani a creştinismului. Din secolul al III-lea până în secolul al IV-lea au fost mii de creştini martirizaţi pe teritoriul României de azi. Aceştia au fost romanii strămoşii românilor. începând cu Evul Mediu, au existat o mulţime de adevăraţi creştini greco-ortodocşi în toate nivelele societăţii. Marea Reformă a influenţat creştinismul românesc începând cu secolul al XVI-lea şi al XVII-lea. Biserica Greco-catolică (Unită cu Roma) a apărut în secolul al XVIII-lea şi a ajutat poporul român să devină o naţiune modernă. Trezirea evanghelicăromânească a început, de fapt, la sfârşitul secolului al XlX-lea, cu Mişcarea Baptistă şi s-a dezvoltat în prima jumătatea a secolului XX. Articolul lui Sevastos este un document istoric, fiind scris pentru ca să apere libertatea religioasă a penticostalilor, principala mişcare a acestei treziri religioase.

Câţiva scriitori neevanghelici au sugerat că penticostalismul a ajuns în România din SUA în jurul anului 1910[2]. I. M. Popescu a scris despre un emigrant român, Pavel Budeanu, care a răspândit ideile penticostale înainte de anul 1918, printr-o revistă românească apărută în SUA[3]. În 1919 o săsoaică baptistă din satul Dârlos, de lângă Mediaş (Transilvania) a fost prima persoană care a trăit experienţa botezului cu Duhul Sfânt cu semnul vorbirii în alte limbi, în România.[4]

Printre românii americani care au participat la evanghelizările şi la întâl­nirile de vindecare ale lui Aimee Semple McPherson a fost şi baptistul Petru Pernevan, care s-a întors în România, şi prietenul său Constantin Sida. Acesta i-a trimis o scrisoare lui Pernevan în anul 1921, povestindu-i că a fost botezat cu Duhul Sfânt împreună cu alţi şase români.[5] Pernevan i-a arătat scrisoarea prietenului său Gheorghe Bradin care în anul 1922 a devenit pas­tor baptist. Persida Bradin, soţia lui Gheorghe Bradin, ţinea legătura cu Petre Andraş care îi povesteşte că fratele lui, Teodor, şi cumnata sa, au fost într-un grup de şapte români care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. Soţii Andraş din America au trimis rudelor lor din Păuliş o scrisoare şi o carte de cântări penticostală, în mai 1922.[6]

Începutul penticostalismului în România

În luna Iunie a anului 1922, Gheorghe Bradin s-a rugat pentru vinde­carea soţiei sale care suferea de tuberculoză şi hidropizie, şi ea a fost vinde­cată de Domnul. Bradin a trimis o scrisoare la o adresă găsită în cartea de cântări primită de la familia Andraş, din America. În Septembrie 1922 a primit un răspuns de la Pavel Budeanu şi a hotărât să deschidă prima Biserică Penticostală din România, în Păuliş, la 10 Septembrie 1922.[7] La sfârşitul anului această biserică avea 30 de membri. În Februarie 1923, a fost fondată o nouă biserică penticostală în Cuvin, lângă Păuliş, în casa soţilor Vasile şi Persida Semenaşcu, împreună cu alţi 3 credincioşi. La 3 Iunie 1923, atât Persida cât şi Gheorghe Bradin au fost botezaţi cu Duhul Sfânt.[8]

Primul persecutor al penticostalilor din România a fost preotul ortodox din Păuliş, Cornel Popescu, care a determinat autorităţile locale din Radna să interzică noua „sectă”, în 1923. Gheorghe Bradin în calitate de conducă­tor al noii asociaţii religioase, şi Dumitru Stoi, secretar general, au protestat şi au cerut să fie respectată libertatea religioasă. Pretorul din Radna a trimis cererea lor prefectului judeţului Arad, care a trimis-o Ministrului Cultelor (în România cuvântul „cult” are sens pozitiv pe când cuvântul „sectă” are sens peiorativ). Ministrul a interzis „secta” penticostală în anul 1924.[9]

În SUA, primele Biserici Penticostale române au fost înfiinţate în anii 1921 – 1922, în Michigan şi Ohio. O biserică a existat şi în Detroit, unde a fost tipărită o carte de cântări în limba română.[10]Pavel Budeanu (1886- 1958) a fost ordinat ca lucrător (pastor) penticostal în 1923; el a locuit în Akron, Ohio. În 1924 a fost trimis în misiune în România, unde a adus cu sine cartea de cântări menţionată mai sus şi a oficiat primul botez penticostal în apă din România în râul Mureş, aproape de Păuliş, în 16 Octombrie 1924 la ora 10 dimineaţa, în mod clandestin[11]. Conform celor spuse de Trandafir Sandru:

„Cu această ocazie a fost făcută şi prima fotografie cu biserica din Păuliş. Pe fotografie s-a scris data şi numele bisericii, care era „Biserica lui Dumnezeu”.[12]

In conformitate cu alte informaţii, Budeanu a lucrat în acele vremuri cu American Assemblies of God. El a început să lucreze cu American Church of God din anul 1943.[13]

Pavel Budeanu a fost arestat de jandarmi în satul Nădab (judeţul Arad) şi escortat la prefectura din Chişinău-Criş. Astfel a experimentat el, în mod personal, persecuţia şi şi-a ajutat fraţii printr-o rudă a sa, care era avocat la Bucureşti. Acesta a trimis prima petiţie la Ministerul Cultelor prin care se cerea recunoaşterea Asociaţiei Penticostale. Petiţia a fost semnată de 50 de membri ai celor două biserici penticostale din Păuliş şi din Cuvin, în frunte cu preşedintele Gheorghe Bradin şi cu secretarul general D. Stoia.[14]

Fundalul baptist al Mişcării Penticostale din România este ilustrat prin numele de „baptişti penticostali” folosit în acea petiţie.[15] Din păcate, Dr. Alexa Popovici în cartea sa „Istoria Baptiştilor din România” prezintă apariţia Bisericii Penticostale plecând de la multe informaţii false şi cu resen­timente amare. Cu excepţia câtorva aspecte ale pneumatologiei, penticostalii şi baptiştii români au aceeaşi doctrină; în loc să se contrazică, ei ar trebui să coopereze frăţeşte.[16]

Petiţia din 1924 a determinat scrierea primei Declaraţii de Credinţă a Bisericii Penticostale din România. Ministerul Cultelor nu a răspuns în mod direct, dar decizia a fost prezentată în al 5-lea paragraf al Hotărârii nr. 5734/29 Ianuarie 1925:

„Secta penticostalilor cu aderenţii exclusiv din satele Păuliş şi Cuvin (jud. Arad) este condusă în mod exclusiv de către Gheorghe Bradin. Doctrina este publicată în cele 14 pagini ale broşuri numite „Declaraţia Fundaţiei Adevărate. Noi o interzicem pentru că doctrina sa nu este împărtăşită (îmbrăţişată) de către toţi membrii, ci doar de câteva per­soane iniţiate şi pentru că această (sectă) nu prezintă garanţii suficiente că ar respecta articolul 22 al Constituţiei.”[17]

Această decizie oficială a fost publicată în ziare şi a fost răspândită în toată România. A fost primul document oficial tipărit despre penticostalii din România care a ajutat mult ca penticostalismul să fie propagat. Renaşterea spirituală a făcut ca mulţi oameni să fie interesaţi în a afla doctrina creştină penticostală, iar Gheorghe Bradin a primit în Păuliş multe scrisori şi vizite din diferite părţi ale României.[18]

In 1925, Episcopul ortodox al Aradului, Dr. Grigorie Comşa, a început un război împotriva penticostalilor, fiind cel mai mare duşman al lor (1925 – 1937) Totuşi, în paginile pe care le-a scris despre penticostalismul româ­nesc în Noua călăuză pentru cunoaşterea şi combaterea sectelor a demonstrat o bogată şi corectă informaţie în comparaţie cu istoricul baptist Alexa Popovici. Comşa era fericit că erau doar două biserici penticostale şi era sigur că numărul lor nu va mai creşte.[19]

Nici autorităţile statului şi nici o Biserică Ortodoxă nu au menţionat, însă, că o mică mişcare penticostală săsească, a luat fiinţă în jurul oraşului Mediaş, din Transilvania.[20] Această trezire penticostală în mijlocul saşilor luterani din Transilvania a început în anul 1919, la Dârlos, prin intermedi­ul unor săsoaice baptiste care au fost influenţate de o penticostală venită din SUA. Michael Thelman a fost botezat cu Duhul Sfânt în anul 1923 şi a primit botezul în apă în 1927 la Viena, Austria, în timpul Conferinţei

Penticostale, unde i-a întâlnit pe misionarul suedez penticostal George Steen. Mai târziu, Steen a vizitat România şi l-a ordinat pe Thelman ca pas­tor al bisericilor penticostale săseşti (Dârlos, Curciu, Boian etc.)[21] Se pare că Thelman avea să devină unul dintre cei mai importanţi pastori penticostali ai minorităţilor etnice din acel moment. De asemenea, autorităţilor române nu le-a păsat nici de mişcarea penticostală din mijlocul maghiarilor. In anul 1997 Biserica Penticostală Maghiară din Timişoara şi-a celebrat cei 70 de ani de la înfiinţare (1927-1997)

Conform lui C. Cuciuc:

„Independent de mişcarea penticostală din Banat şi Transilvania, o româncă care a venit din SUA a început să răspândească învăţătura pen­ticostală în Bucovina.[22]

In 1926 existau deja 6 biserici penticostale în judeţul Arad: Păuliş, Cuvin, Arad (Micălaca), Măderat, Pâncota şi Şoimoş.[23] Episcopul Comşa, într-o petiţie trimisă prefectului de Arad, în 1926, i-a acuzat pe penticostali de fanatism şi că erau instrumente ale comuniştilor. El a cerut represalii şi, de asemenea, să fie intentat un proces împotriva penticostalilor, care chiar a avut loc. Gheorghe Bradin din Păuliş şi Ilie Gavril din Şoimoş au fost arestaţi şi trimişi în faţa Curţii Marţiale din Sibiu şi de acolo la Timişoara, unde au fost eliberaţi pentru că nu era nici un motiv pentru ca să fie judecaţi.[24]

Prima expansiune penticostală română (1927-1994)

In ediţia din 1927 a „Noului Ghid pentru secte”, Episcopul Comşa a denunţat pe Teodor Andraş din Detroit şi pe Pavel Budean din Akron că susţin pe penticostalii din Păuliş şi că au relaţii cu „secta evanghelistă” din Iaşi. Observăm că penticostalii sunt adesea numiţi „Evanghelişti” în ţări ca Rusia, Ucraina şi Slovacia, până în zilele noastre. Deci, erau penticostali în capitala provinciei Moldova din România, chiar dacă ei pot fi confundaţi prin numele lor cu Creştinii după Evanghelie (în România aşa se numeşte Biserica Fraţilor).

Comşa era bucuros că erau doar patru biserici penticostale în Arad şi era sigur că acest număr nu va creşte.[25] Cei patru păstori penticostali erau: Vasile Semenaşcu (Cuvin), Gheorghe Bradin (Păuliş), Dumitru Buda (Pâncota) şi Gheorghe Urlea (Micălaca).

In martie 1927, Ilie Ghelbeleu, preotul din Şoimoş, a chemat jandarmii din Radna să aresteze pe participanţii unei adunări penticostale din satul său. Printre credincioşii arestaţi au fost Partenie Pera şi Mihai Olar, din oraşul Lipova. Amândoi au fost bătuţi cu un lanţ în tălpile picioarelor. Partenie Pera nu a rezistat şi a murit după cinci săptămâni, în dureri îngrozitoare, lăsând în urmă o văduvă şi doi orfani. El a devenit primul martir penticostal român. Jandarmul ucigaş a fost amendat cu 1.000 lei şi a fost promovat de la gradul de agent la cel de plutonier.

In Bihor, la nord de Arad (provincia Crişana, în vestul României), pen­ticostalismul s-a răspândit din 1927, când Pavel Ciuci din Picleu a fost ordi­nat de Gheorghe Bradin. Evan-ghelizarea a fost continuată în Bihor de lucră­tori înzestraţi cu daruri spirituale ca Mihai Şarhenţi din Brusturi, Mihai Urs şi Ioan Urs.[26]

În Banat (S-E României) cel mai cunoscut lucrător, Alexandru Isbaşa, s-a convertit la penticostalism în 1927, când a văzut vindecarea divină a lui Traian Mănguţă, un penticostal român din satul Birchiş. Mişcarea penti­costală română din Timişoara a început în 1928. Isbaşa, care era păstor în Birchiş, a devenit pastorul celei mai importante biserici din Timişoara, în anul 1947.[27] Dincă Ciolac a fost păstorul unei alte biserici penticostale din Timişoara. El a fost mereu credincios conducerii lui Bradin, în comparaţie cu Isbaşa.[28] în Făget, un oraş de munte din Banat, păstor era Ilie Tuda.[29]

În Moldova de Sud şi Nord-Estul Valahiei, credinţa penticostală a fost propovăduită de Solomon Borlovan, în anul 1928. Prin el, Mihai Radii din Galaţi şi Ioan Bododea, un pastor baptist din Brăila, s-au convertit la penti­costalism în 1928.[30]

În Brăila, un important lucrător penticostal era Leon Ioan.[31]

În Bucovina (Nordul României), un pionier al penticostalismului este Cristian Gavrilă din Bâlca (1928). Alţi lucrători erau Teodor Daniliu, Guranda din Dumbrăveni, Procopie Mireuţă şi Dumitru Mireuţă din Volovăţ[32] şi Vladimir Onofrei în Rădăuţi.[33]

Ministrul Cultelor a repetat interdicţia Penticostalismului prin decizia nr. 24536 din 1928.[34] Astfel, în toamna lui 1928, 50 de lideri penticostali s-au întâlnit în casa lui Gheorghe Bradin în Păuliş pentru a-şi organiza acti­vitatea şi să redacteze „Principiile de Credinţă”. La întâlnire au participat: Gheorghe Bradin, Mihai Olar, Alex Isbaşa, Ioan Neta, G. Lela, G. Urlea, I.Bododea, Mihai Radu şi alţii. S-au hotărât să publice revista penti-costală ,Vocea Adevărului” şi o altă Declaraţie de credinţă. Organizaţia Penticostală

a luat numele de Asociaţia religioasă „Biserica lui Dumnezeu Apostolică” cu Gheorghe Bradin preşedinte şi Mihai Olar secretar. Editorul revistei trebuia să fie Ioan Bododea.[35] Declaraţia de credinţă din 1924 a fost retipărită în 1928. Revista ,Vocea Adevărului” a fost publicată de Ioan Bododea în Ianuarie 1929; cu nr. 3/1929 şi-a schimbat numele în „Cuvântul Adevărului”.[36]

Deoarece nu era posibil să obţii recunoaşterea Guvernului pentru o aso­ciaţie religi-oasă condusă de binecunoscuţii penticostali cu centrul în judeţul Arad, leagănul penti-costalismului român, a fost formulată o strategie adec­vată. La o întâlnire în Brăila, pe 22 Februarie 1929, bisericile penticostale din S-E Moldovei şi N-E Munteniei (Galaţi, Lascăr Catargiu, Costache Negri şi Brăiliţa) s-au organizat ca Asociaţia religioasă „Biserica lui Dumnezeu Apostolică”, cu Ioan Bododea preşedinte şi Mihai Radu secre-­

tar. Scopul era ca această asociaţie să fie recunoscută oficial şi după aceea toate bisericile penticostale din ţară să devină membre ale acelei asociaţii. Sediul central al Asociaţiei trebuia să fie în Brăiliţa (o periferie a Brăilei).[37]

Ioan Bododea şi Mihai Radu au semnat o petiţie către Ministerul Cultelor pentru o recunoaştere oficială, înregistrată cu nr. 15723/15 iunie 1929. La început au primit un oarecare răspuns favorabil în ceea ce priveşte Declaraţia sau scurta expunere a Principiilor Bisericii lui Dumnezeu, dar recunoaşterea a fost amânată după perioada de testare. In 1930 – 1931 autorităţile statului şi-au dat seama că noua asociaţie era penticostală şi au interzis-o.[38]

Penticostalii din zona Brăila-Galaţi au contribuit la răspândirea cre­dinţei penti-costale în Iaşi, capitala Moldovei şi în Basarabia (acum Republica Moldova). Pentru un timp au publicat în rusă şi română revista Ustishitel (Mângâietorul). Pentru cititorii basarabeni, Vasile Gaspar, un pas­tor baptist din Brăila, a scris în 1929 o broşură împotriva penticostalilor, dar în acelaşi an a devenit predicator în bisericile penticostale.[39] In 4 aprilie 1930, un bine cunoscut lucrător penticostal, Ştefan Moscu, a fost ordonat ca misionar în sudul Moldovei.[40] In 1930, 21 de persoane au fost botezate în râul Siret, în judeţul Brăila.[41] Pe 31 august 1930, Vasile Gaspar a fost ordi­nat ca lucrător penticostal.[42] A lucrat în N-E Munteniei (Greceanca-Buzău) şi Banat (Oraviţa).

Conform unui scriitor secular, I. M. Popescu, Ioan Bododea a introdus un nou sistem organizatoric la baza comunităţii sau bisericii locale; apoi, ca un organism religios şi administrativ – filiala unind comunităţile unui judeţ sau din diferite judeţe; în final Comitetul Executiv – ca un organ religios, administrativ şi reprezentativ, sistem care continuă şi astăzi.[43] După 1929, s-au înfiinţat câteva Comunităţi regionale ale bisericii apostolice. în 1929, Eugen Bodor din Burdujeni (periferia Sucevei) – un viitor fruntaş al mişcării penticostale – s-a convertit la penticostalism. Filiala Sucevei a Bisericii Apostolice pentru Bucovina şi Moldova de nord a fost înfiinţată în frunte cu Cristian Gavrilă.[44]

Pionierii credinţei penticostale din Bucovina au trecut lanţul muntos a Carpaţilor Orientali către estul Transilvaniei şi au evanghelizat judeţul Bistriţa. Lucrarea a fost continuată de evanghelişti locali ca: Elisei Rus din Negrileşti, Dumitru Moldovan din Dobric şi alţii.[45]

În Maramureş (Nordul României), credinţa penticostală a fost răspân­dită înainte de 1930 de un emigrant întors din Argentina în Sighetu-Marmaţiei, capitala provinciei, unde o biserică adventistă s-a convertit la penticostalism. In 1936 a fost înfiinţată Biserica Penticostală din Răzoare.

În Transilvania, penticostalismul s-a răspândit din valea Someşului în nord (jud. Cluj) până în Valea Jiului în S (jud. Hunedoara). Pionierii penticostali au fost: Vasile Crişan şi Ioan Sima (jud. Cluj), Ioan Bododea, lucrător penticostal în Alba-Iulia, capitala istorică a provinciei[46], Iacob Măriuţa şi Iacob Pădurean în Turda, reşedinţa jud. Turda, Nicolae Oprean în Braşov, (din 1940)[47]

În capitala provinciei Oltenia, Craiova, penticostalismul a fost plantat de Tudor Macarie, după 1930. în 1939 a fost ordinat Alexie Vamvu.

În Bucureşti, între anii 1930-1942, lucrători penticostali au fost Ioan Danciu (din 1936) şi din 1940 Pantelimon Cojocar.

Lucrările Duhului Sfânt în România

Răspândirea mişcării penticostale în România a fost însoţită de botezuri cu Duhul Sfânt şi vindecări divine. în această privinţă, principalele surse istorice sunt revistele penticostale care au publicat aceste mărturii. Astfel, Cuvântul Adevărului relatează:

„In 1923, opt persoane au fost botezate cu Duhul Sfânt. în 1924 alte zece persoane din Păuliş au primit botezul cu Duhul Sfânt. în 1926 patruzeci şi doi de oameni au primit botezul cu Duhul Sfânt, iar în 1927 alte 117 persoane au primit acest botez. După aceea, aceste botezuri au fost mult prea dificil de contabilizat.[48]

În memoriile sale, Pavel Bochian (1918-1996) relatează despre vin­decări divine în satul său, Mocrea (judeţul Arad), în 1929 prin Dumitru Buda, lucrător în Pâncota. El relatează, de asemenea, despre primul botez cu Duhul Sfânt din Mocrea, în 1930. El depune şi o mărturie impresionan­tă despre propriul său botez cu Duhul Sfânt în 1934, însoţit de vindecarea divină a mamei sale.[49]

In cele ce urmează vom prezenta câteva cazuri selectate din revista Cuvântul Adevărului. în martie 1930 Ioan Urlea citea revista „Cuvântul Adevărului” când, instan-taneu, a primit botezul cu Duhul Sfânt.[50]

Maria Berc din Reia-Haţeg (judeţul Hunedoara) a experimentat o vin­decare miraculoasă după şapte ani de suferinţă; în acelaşi timp ea a fost botezată cu Duhul Sfânt şi a vorbit în limba rusă. Soţul ei necredincios lup­tase în Primul Război Mondial în armata austro-ungară şi fusese prizonier în Rusia. El a ieşit în stradă strigând că soţia lui vorbeşte în limba rusă, limbă pe care nu o ştiuse niciodată.[51]

Mihai Şarhenţi din Brusturi a avut darul vindecării. Prin el s-au făcut multe vindecări miraculoase mărturisite în scris sau prin viu grai.[52]

In memoriile sale, Pavel Bochian redă câteva experienţe spirituale per­sonale impresionante din perioada 1945 – 1951: vorbiri în limbi (germană şi slovacă), vindecări divine, exorcizări, o viziune prin care a stat de vorbă cu Domnul Isus Hristos (decisivă pentru viitorul lui de lider penticostal).[53] El relatează că după 21 August 1968, când o invazie sovietică ameninţa România, un mesaj profetic în biserica penticostală din Vicovu de Sus a spus că îngerii păzeau frontierele ţării şi nu avea să se întâmple nimic. Inspectorul cultelor a comunicat acest lucru dictatorului Ceauşescu.[54]

Mulţi de alţi martori certifică lucrarea darurilor Duhului Sfânt în Biserica Penticostală din România de la începuturi până în zilele noastre. Nu este însă uşor a le verifica pe toate şi a separa autenticul de folclor.

Prima perioadă de persecuţie din România

Cazurile de persecuţie redate în câteva numere ale revistei „Cuvântul ‘Adevărului” din Ianuarie până în Septembrie 1931 ilustrează varietatea şi extinderea generală a persecuţiilor. Penticostalii erau amendaţi, întemniţaţi sau bătuţi chiar atunci când erau surprinşi rugându-se în casele lor sau stând de vorbă pe stradă.[55] Casele lor de rugăciune erau închise, distruse sau golite de mobilă.[56]

Prigonitorii erau jandarmii, primarii, judecătorii, preoţii şi persoane private. Chiar în închisori, penticostalii erau trataţi mai aspru decât alţi deţinuţi. De exemplu, în închi-soarea din Sînicolau Mare, erau puşi în celule pline de excremente.[57] Un exemplu elocvent este cel de la Minerul Arad. Poliţiştii i-au luat la jandarmerie, unde bărbaţii cu mustăţi lungi (după obi­ceiul transilvănean de atunci) au fost spânzuraţi de mustăţi. Apoi, podelele jandarmeriei erau frecate cu feţele.[58] In unele cazuri, persoanele torturate au obţinut certificate medicale şi au depus plângeri la Ministerul de Interne, dar n-au primit nici un răspuns.

Intr-un caz, tortura a devenit un spectacol public. In Ilva Mare penti­costalii au fost obligaţi ca în locul boilor să tragă carele pline cu pietre şi ba­last pe străzi, într-o zi de târg, fiind insultaţi de consăteni. La şcoală copiii le erau bătuţi la palmă cu baioneta. După plângerea trimisă Ministerului de Interne, şeful de post trebuia demis şi trimis în judecată în faţa Consiliului de Război, dar plângerea a fost retrasă, pentru a evita represaliile noului comandant al jandarmeriei. în Maieru un astfel de comandant a deschis focul asupra unui penticostal; denunţarea a fost de asemenea retrasă.[59]

Cele mai importante ziare democratice româneşti ale timpului, „Dimineaţa” şi „Adevărul”, au fost scandalizate de persecuţia religioasă (un fenomen nou în România). Mai întâi „Dimineaţa” a publicat un articol pe 20 Noiembrie 1931 despre teribila persecuţie împotriva sectelor religioase, subliniind implicarea clerului ortodox. Mihail Sevastos a protestat împotri­va persecuţiei religioase într-un articol publicat în „Adevărul” pe 21 Noiembrie 1931.

Totuşi, Ministerul Cultelor, prin decizia nr. 114119/1933, a declarat penticostalii, atât sub acest nume, cât şi sub noul lor nume de Biserica lui Dumnezeu Apostolică, ca fiind o sectă interzisă. După multe petiţii şi proteste, Ministerul Cultelor, prin decizia nr. 44627/1934, a cerut prefecţilor rapoarte privind conduita penticostalilor. Cele mai multe rapoarte au fost favorabile, dar penticostalii n-au fost recunoscuţi oficial.

Episcopul Comşa al Aradului a protestat împotriva activităţii publicis­tice penticostale din Lipova şi a determinat o acţiune împotriva lui Gheorghe Bradin şi Mihai Olar, care au fost închişi timp de o lună, din 23 Octombrie până în 23 Noiembrie 1936; în acest timp prigonitorul a murit.[60]

Ultimul număr al revistei „Cuvântul Adevărului” înainte de a fi interzisă în 1937 relatează moartea unui penticostal din cauza persecuţiei în Decembrie 1936.[61] Pavel Bochian relatează închiderea sa şi judecata penală din 1938, în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, când prim-ministru era Miron Cristea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.[62]

Persecuţia a fost, însă, mai aspră în timpul dictaturii militare a gene­ralului Ioan Antonescu (Septembrie 1940-August 1944). La 17 septembrie 1942 Voicu I. Rusin din comuna Lascăr Catargiu a fost condamnat la 25 de ani de închisoare pentru că nu şi-a abandonat credinţa penticostală. La 24 August 1944 închisoarea a fost lovită de un proiectil care I-a ucis şi pe Voicu Rusin, ultimul martir din prima perioadă penticostală (1922-1944).[63]

Prin decretul nr. 9270/28 Decembrie 1942, mareşalul Antonescu a interzis toate asociaţiile religioase neoprotestante din cauză că aceste „secte” erau susţinute din SUA şi Marea Britanie Curţile Militare nu au pregetat să-i condamne pe neoprotestanţi. Închisorile pentru femei din Cernăuţi Jilava, Mislea şi cele pentru bărbaţi din Craiova, Alba-Iulia şi Timişoara au fost aglomerate cu neoprotestanţi. Gheorghe Bradin menţionează cazurile lui Franz Michiticiuc şi nepotul său Ivan Bosovac, doi ţărani din Serăuţi, pe care Curtea din Cernăuţi i-a condamnat în 1942 pe fiecare la câte 15 ani de închisoare pentru credinţa lor penticostală. Soţia lui Bosovac a fost con­damnată sub aceeaşi acuzaţie, cei cinci copii rămânând fără nici un sprijin. Ei au fost puşi în libertate din penitenciarul din Arad după căderea luiAntonescu, în August 1944.[64]

Ştefan Ardelean ( 77 ani) şi soţia lui Petra ( 74 ani) din Grăniceri, Arad au fost vizitaţi de fiul lor Moise Ardelean şi de Petru Bonca. Praful de pe genunchii lor a fost dovada faptului că se rugaseră. Bătrânii au fost con­damnaţi în 16 Aprilie 1943 la un an şi două luni de închisoare şi au fost puşi în libertate în 28 Februarie 1944. Cei doi tineri au fost eliberaţi pe 1 Septembrie 1944.[65]

Mareşalul Antonescu a făcut un plan de deportare a penticostalilor în Transnistria. Sute de mii de evrei şi ţigani au fost exilaţi în Transnistria, unde mulţi dintre ei au murit, dar Dumnezeu i-a scăpat pe „sectanţi” de acest des­tin.[66] Ei n-au scăpat, însă, de închisorile din ţară.

Istoricul I. M. Popescu justifică persecutarea creştinilor de către Antonescu, deoarece ei refuzau să lupte în război.[67] Totuşi, nici un penti­costal nu a fost închis pentru refuzul de a satisface serviciul militar. De exem­plu, Ioan Fâşcu din Suceviţa venise acasă de pe front într-o permisie, în 1944. Jandarmii l-au prins rugându-se cu alţi tineri creştini şi i-au trimis în judecată la tribunalul din Cernăuţi. Primarul satului a mărturisit în faţa Curţii că acuzatul era un bun cetăţean, iar armata a certificat că fusese şi un bun soldat. Un singur martor a spus că acuzatul s-ar fi declarat împotriva Statului şi a religiei de Stat. Fâşcu a fost condamnat la 25 de ani de închisoare. Mai târziu el avea să spună lui Pavel Bochian:

„Judecătorul care m-a condamnat pentru 25 de ani a fost la rândul lui condamnat la 25 de ani de închisoare de către noile autorităţi (după căderea lui Antonescu). Mi-e milă de el şi nu-i doresc rău pentru rău”.[68]

De aceea penticostalii români nu I-au considerat pe mareşalul Antonescu un erou, cum îl consideră mare parte din românii de astăzi.

Controverse

Cel care I-a învăţat pe Gheorghe Bradin doctrina penticostală a fost Pavel Budean, care i-a trimis lui Bradin articole, care mai apoi au fost pu­blicate în revista „Cuvântul Adevărului”[69] Budean reprezenta penticostalis­mul american conservator opus curentului modernist.[70] În penticostalismul românesc curentul principal a fost condus de Bradin, care a fost influenţat de diferite învăţături (precum cele legaliste) de la ortodocşii răsăriteni, adventişti sau din alte surse.

De cealaltă parte, misionarii străini penticostali cu o tendinţă mai mo­dernă, au început o nouă lucrare în România. Aceşti misionari erau foşti emigranţi în SUA, care mai târziu s-au întors în ţara lor, de exemplu Gustave Herbert Schmitt (1891 – 1958) şi Nicholas Nikoloff (1900 – 1964), care din 1927 au lucrat în Rusia şi în Misiunea pentru Europa de Est (REEM).[71] Publicaţia oficială a lui REEM a fost „Chemarea Evangheliei-“, sponsorizată de un om de afaceri californian, C. W Swanson. Schmitt a deschis în 2 Mai 1930, primul Institut Biblic Penticostal în Europa de Est în Oraşul liber Danzig (astăzi Gdansk în Polonia).

Decan al Institutului Biblic din Danzig (D.B.I), Schmitt a fost urmat de N. Nikoloff din 1935 până la 1938 când D.B.I, a fost închis. Faimosul învăţător biblic Donald Gee (1891-1966), vicepreşedinte al Adunării lui Dumnezeu din Anglia la acel timp (1934-1944), a contribuit ca profesor la pregătirea tinerilor evanghelişti la D.B.I. Ei s-au întors în mai multe ţări din Estul Europei, pentru a-i învăţa pe alţii.

REEM a lucrat într-o strânsă legătură cu Assemblies of God din SUA până în 1940, când super-intendentul REEM, Schmitt, a fost închis de nazişti.[72] In 1929, REEM a trimis misionari în Ungaria de unde au fost expulzaţi. Unul dintre ei a plecat în Cehoslovacia, iar celălalt, Janos Lerch, la Timişoara în România.

În 1930, Gustav Schmitt a venit la Timişoara pentru a-i vizita pe Janos Lerch. REEM nu practica ritualul spălării picioarelor, practicat de pentcostalii români la fiecare Cină a Domnului. Afară de aceasta, REEM a acceptat consumul moderat de alcool, spre deosebire de penticostalii români, care interziceau categoric băuturile alcoolice. Unii dintre pastorii penticostali români au acceptat aceste lucruri şi alte învăţături ale REEM în schimbul unui sprijin financiar. După C. Cuciuc,

…..unii predicatori baptişti convertiţi recent, la penticostalism, au ma­nifestat un spirit noncomformist încă din 1930. în 1931 penticostalii români se despart: divergenţele s-au ivit în legătură cu încercarea unor lideri de a introduce o purtare modernistă (haine moderne, flexibilitate cu privire la relaţiile maritale, libertatea de a renunţa la ritualul spălării picioarelor şi de a avea contacte variate cu mişcarea penticostală de pe glob etc.)[73]

Trandafir Sandru explica împărţirea în felul următor.

In oraşul Danzig… a fost înfiinţat Institutul Biblic. Unii emisari de acolo au venit în România şi au luat contact cu unii păstori penticostali şi au dispreţuit opinia liderilor din mişcarea penticostală; ei au cauzat o ruptură în interiorul mişcării. Unii tineri au fost invitaţi să urmeze cur­surile Institutului din Danzig. Nepăsarea în alegerea lor s-a văzut când doi dintre ei au fost excluşi pentru motive morale (Eugen Bodor şi Gheorghe Catargiu). Şcoala din Danzig a fost o şcoală bună, având ca unul dintre profesori pe fratele Donald Gee cu care, după al doilea război mondial, am avut bune legături.[74]

Punctul major al doctrinei celor din Danzig era afirmaţia că Botezul cu Duhul Sfânt este primit cu semnul vorbirii în limbi, iar cei care nu vorbesc în limbi, oricum primesc botezul Duhului Sfânt, conform cu 1 Corinteni 12:13. Bradin a negat botezul spiritual fără vorbirea în limbi şi a continuat să susţină că modestia în îmbrăcăminte şi abstinenţa de la băuturile alcoo­lice erau necesare pentru mântuire. El a pledat pentru actul spălării picioarelor ca un act al părtăşiei şi a respins interpretarea adventistă ca fiind doar un act de umilinţă.[75] Aceste principii sunt încă în zilele noastre incluse în Declaraţia de Credinţă a Bisericii Apostolice Penticostale din România.

Ruptura din interiorul mişcării penticostale române s-a produs în 1931. Curentul principal condus de Gheorghe Bradin a păstrat numele Biserica Apostolică a lui Dumnezeu, la care a fost neoficial adăugat cuvântul „Penticostală”, cu scopul să se difere de grupul inclus în REEM, care a luat acelaşi nume şi a mai adăugat „Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt” (Noi am scurtat numele primului grup cu BDAP şi celălalt nume cu CBDS.) BDAP a fost principala grupare din moment ce ea a păstrat revista „Cuvântul Adevărului”, principala sursă de informaţie de după sciziune.

În 1932, centrul BDAP a fost stabilit la Lipova, iar redacţia revistei împreună cu personalul s-a mutat de la Brăila la Lipova, revista fiind tipărită la Arad. În 1933, episcopul Comşa din Arad a început lupta împotriva cen­trului din Lipova condus de Bradin şi prin adresa nr. 561/1933 s-au cerut prefecţilor din judeţele Arad şi Timiş represalii aspre.

În 1933, BDAP a trimis la Bucureşti pe secretarul Ioan Danciu pentru demersuri către guvern.[76] în 1936 Bradin şi M. Olar au fost arestaţi. Secretarul general s-a mutat definitiv la Bucureşti cu redacţia revistei „Cuvântul Adevărului”. El a devenit redactor şef şi a păstorit în Biserica BDAP din Bucureşti (str. B. Manolescu, nr. 13). în 1937 revista a fost oprită.[77]

Se pare că Bradin şi Olar nu au condus gruparea BDAP în 1937-1938, persecuţia şi lipsa de bani fiind posibile cauze. Ei au părăsit BDAP în 1938 cu bisericile din Păuliş şi Lipova şi s-au unit cu Asociaţia Independentă Baptistă, condusă de Alexandru Szaday, fără să nege credinţa lor penti­costală, însă au avut neînţelegeri cu Szaday şi au intrat în Uniunea Baptistă din România, semnând o declaraţie de credinţă baptistă.[78] Astfel, BDAP a fost dezorganizată în 1938; bisericile locale nu au urmat pe alţi lideri sau altă organizaţie şi au răspuns apelului lui Bradin, când el s-a întors în mişcarea penticostală, în mai 1945, reorganizând BDAP

Bradin a mărturisit că a făcut două mari greşeli: prima când el i-a pus într-o poziţie de conducere pe Ion Bododea în 1929, cealaltă când s-a întors în Biserica Baptistă.[79]

Evident, această mărturie a scos în relief că Bradin l-a considerat pe Bododea principalul responsabil de ruptura din 1931.

Provincia Banat a fost leagănul grupului cuprins în REEM, dar misio­narul Janos Lerch se pare că nu a făcut discipoli români acolo, cu excepţia lui Alexandru Isbaşa, un pastor de sat, Birchiş (lângă Oraviţa), care a primit un important post de pastor în Timişoara, în 1935.

Isbaşa s-a putut uni cu CBDS înainte de 1935, dar nu ca lider al aces­tora la acel timp. El a fost dat afară din BDAP în 1934.[80]

Biserica din Timişoara s-a format în 1935 şi s-a afiliat la CBDS. Se adunau în casa lui Ioachim Ţunea şi a fost păstorită de Isbaşa şi de Pavel Nicola. Astăzi, numele ei este Elim şi continuă să nu practice ritualul spălării picioarelor.[81] Provincia Bucovina, cea mai compactă regiune penticostală în România, a dat fără îndoială un lider al CBDS, Eugen Bodor din Burdujeni, Suceava, care a studiat la şcoala din Danzig. Bisericile penticostale din Bucovina diferă şi în zilele noastre faţă de celelalte biserici penticostale din România cu privire la Cina Domnului şi actul spălării picioarelor, act pe care nu-l practică.

Vechii penticostali din Muntenia şi Bucureşti, care nu sunt de acord cu ritualul spălării picioarelor (de ex. Constantin Caraman), se consideră a fi urmaşii lui Ioan Bododea şi Eugen Bodor. Aceşti doi lideri au fost la con­ducerea lui CBDS de la început până în 1933. Acest început nu poate fi mai târziu de 1932, când Bradin a luat conducerea revistei „Cuvântul Adevărului” Aşa că, anul 1929 poate marca începutul doctrinei REEM, răspândită în Banat de Janos Lerch; în anul 1930 fiind primul contact al lui Gustav Schmitt cu penticostali români, iar în anul 1931 apare asociaţia CBDS (Creştinii Botezaţi cu Duhul Sfânt). Sponsorizat de REEM, Bododea a publicat pentru un scurt timp revista „Credinţa Apostolică”.

REEM a sponsorizat mulţi lucrători din mai multe ţări din estul Europei, aşa că Bododea şi Bodor nu aveau bani îndeajuns. La o conferinţă a CBDS ei au fost acuzaţi de nepricepere în administraţia financiară şi au fost daţi afară din CBDS (1933). Conferinţa a cerut reunificarea mişcării penticostale române. La o conferinţă în Mediaş cele două grupuri penti­costale s-au reunit, dar unitatea nu a durat. Gustav Schmitt a trimis din nou suport financiar şi CBDS s-au separat încă o dată de BDAP (Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală). Noii lideri ai CBDS erau Vasile Gaspar şi Gheorghe Catargiu.[82]

Revista „Cuvântul Adevărului” raportează luptele din interiorul mişcării penticostale din 1934. Astfel, Eugen Bodor a fost dat afară din bi­sericile penticostale de către Adunarea Generală din Suceava. El învăţa din nou la acel timp actul spălării picioarelor, dar Bucovina a cedat acest ritual pentru binele tuturor.[83]

Vasile Gaspar (păstor în Greceanca – Buzău), Alexandru Isbaşa (pastor în Birchiş lângă Oraviţa) şi Gheorghe Almăjan au fost daţi afară din BDAP pe baza 1 Corinteni 5:11. Bineînţeles, Vasile Gaspar (vechi pastor baptist, ca tovarăşul său Bododea) a devenit liderul CBDS, împreună cu Gheorghe Catargiu (fost student al şcolii din Danzig, la fel ca tovarăşul său Bodor) Gaspar şi-a mutat centrul în oraşul Oraviţa. Isbaşa a devenit pastor în Timişoara (1935-1947) şi în această poziţie, lider al CBDS.

Alt grup penticostal „Ucenicii Domnului Isus Hristos” (UDIC) se pare că nu aveau nici o legătură cu sciziunea Bisericii Apostolice a lui Dumnezeu, scindare cauzată de răspândirea învăţăturii şcolii din Danzig. Toate mărturiile arată că acel grup a considerat profeţiile mult mai impor­tante ca Scriptura.[84] Alte surse consideră în mod greşit acest grup, ca influ­enţat în unele privinţe de „Martorii lui Yehowa.”[85]

Penticostalii vechi din Bucureşti (fără ritualul spălării picioarelor) au con­siderat că BDAP a fost legată de Biserica lui Dumnezeu din SUA, CBDS de Adunările lui Dumnezeu din aceeaşi ţară, iar UDIC nu avea nici o legătură. După mărturia lui Constantin Caraman, gruparea UDIC a apărut înaintea primului război mondial condusă de Ioan Jiloveanu. Aceasta este şi opinia lui Petru Ardeu.[86] UDIC s-au răspândit în special în Bucureşti, reprezentând penticostalismul popular şi având cel mai mic număr de mem­bri în comparaţie cu celelalte două grupări.

Conform lui I. M. Popescu, in 1938 a apărut al patrulea grup penti­costal, cunoscut sub numele de „tremurătorii”.[87] Bătrânii penticostali îşi amintesc de acest grup doar pentru că numele său devenise o poreclă pen­tru penticostalii români.

Oricum, penticostalismul românesc nu a dispărut în timpul marii per­secuţii a regimului autoritar (1938-1944), dar a fost dezorganizat. După anumite estimări, existau 7.400 credincioşi penticostali în 1938.[88]

Reorganizare penticostală 1945-1950

Din 23 August 1944 până în 30 Decembrie 1947 a fost o perioadă de tranziţie de la dictatura lui Antonescu la un regim comunist absolutist. Mişcarea penticostală a folosit libertatea religioasă relativă pentru a se orga­niza şi a obţine un statut legal.

Tânărul de 20 de ani Trandafir Sandru şi prietenul său apropiat Iulian Florea au fost aleşi la o conferinţă preliminară la Pâncota, (Ianuarie 1945) drept împuterniciţi care trebuiau să obţină recunoaşterea oficială a BDAP Reprezentantul BDAP în Bucureşti era Ioan Danciu. Ei au adresat petiţii în Februarie 1945 Ministerului Cultelor şi Ministerului de Justiţie, însă fără a primi nici un răspuns (din cauza unor tulburări interne existente în România)[89]

Cartierul general al BDAP era în Arad în apartamentul lui Petru Oală (str. Cocorilor, nr. 65)[90] I. Florea, P. Oală, Trandafir Sandru şi alţi fraţi au vizitat adesea, în Păuliş, pe Gheorghe Bradin şi I-au convins pe acesta şi pe M. Olar să revină în mişcarea penticostală, în mai 1945. Prestigiul lor a fost necesar pentru reorganizarea BDAP[91] Conferinţa de reorganizare a BDAP a avut loc în Arad, pe 20 Mai 1945. Au fost aleşi Gheorghe Bradin preşedinte, Mihai Olar vicepreşedinte, G. Urlea casier general, Trandafir Sandru secre­tar şi editor al revistei BDAP Vestitorul Evangheliei”.[92]

Direcţia presei (cenzura comunistă) nu a aprobat această nouă revistă, care a apărut din August 1945 până în Februarie 1948 în Arad.[93] BDAP a editat de asemenea în maghiară revista „Apostoli Hit” şi trei almanahuri în 1946, 1947 şi 1948.[94]

O importantă reorganizare penticostală a avut loc în CBDS, oficial numită „Biserica Apostolică a lui Dumnezeu” sau „Asociaţia creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt”, avându-1 ca preşedinte pe Alexandru Isbaşa, cu cartierul general în Timişoara (str. Semenic, nr. 4)[95] Isbaşa a publicat în Timişoara revista „Lumina Evangheliei”. Centrul „Asociaţiei creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt” s-a mutat la Bucureşti în 1946 când această asoci­aţie a fost recunoscută oficial. Noul cartier general a fost mai întâi în strada Ecaterina Bazilescu şi apoi pe Calea Moşilor nr. 312, adică în localul bisericii penticostale ce avea ca pastori pe P. Cojocaru şi Eugen Bodor. în 1947, Isbaşa a fost înlocuit de Pantelimon Cojocaru din Bucureşti. Isbaşa a repli­cat, convingând multe biserici penticostale care nu practicau actul spălării picioarelor să se alăture la BDAP Arad, păstrând ritualurile lor specifice. In 1948, P. Cojocaru a rămas singurul pastor al bisericii din Calea Moşilor nr. 312. Bodor a înfiinţat o nouă biserică în Bucureşti, strada Colţea nr. 8. El s-a alăturat la BDAP Arad şi a contribuit, ca şi alte biserici ale „Asociaţiei creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt”, să adere la BDAP Arad, păstrându-şi trăsăturile caracteristice.[96]

A treia regrupare a fost în asociaţia religioasă a UDIC. In timpul războiului, ei se întâlneau în Bucureşti la subsolul locuinţei sorei Ionescu din Splaiul independenţei, păstorul lor fiind Ion Jiloveanu. Cartierul general al UDIC a fost prima dată acolo, după aceea s-a mutat pe şoseaua Crângaşi, nr. 23, într-o casă donată de Toader Handrea, cea mai spaţioasă clădire pen­ticostală din Bucureşti. UDIC a fost oficial recunoscut în anul 1948.[97]

Toate cele trei grupări penticostale aveau în 1945 împreună 15.000 membri. Acest număr era probabil dublul celui existent înainte de război. în 1945, membrii BDAP Arad erau împrăştiaţi în special în provinciile din Crişana şi Transilvania, membrii „Asociaţiei creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt”, în Banat şi Bucovina şi UDIC – majoritatea în Bucureşti. Muntenia şi Moldova se împărţeau între primele două grupări existente şi în Bucureşti. Din 1945 până în 1950, numărul românilor penticostali a crescut de la 15.000 la aproximativ 30.000. BDAP Arad avea prestigiul unui adevărat leagăn al penticostalismului din România şi era cea mai unită şi mai dinamică dintre cele trei organizaţii, astfel că avea cel mai mare număr de membri.

Pavel Bochian a fost ordinat ca păstor supraveghetor peste toate biseri­cile penticostale din judeţul Arad la conferinţa de la Pâncota, din 29 Iunie 1945. Încă din 1945 el a sfidat autorităţile comuniste botezând 104 oameni în Agriju Mare.[98] O conferinţă a A.C.G.P. în Arad a avut loc pe 28 Octombrie 1945 cu participanţi din Crişana, Transilvania, Banat, Valahia şi Moldova, pentru discutarea Statutului Bisericii.[99]

La conferinţa miniştrilor marilor puteri de la Moscova (16-26 Decembrie 1945) s-au hotărât printre alte chestiuni ce priveau România să se respecte şi libertatea religioasă. De aceea, Ministerul Cultelor, a asigurat libertatea religioasă şi s-a dezbătut noua lege a cultelor.[100] Pe 5-6 Martie 1946, BDAP a participat la conferinţa în care s-a discutat această lege.[101] Primul document oficial favorabil pentru BDAP a fost emis de Ministerul Cultelor pe 20 Mai 1946 anunţând BDAP că se poate bucura de o libertate religioasă provizorie.[102] Acest document a fost semnat de către un director din Ministerul Cultelor care s-a convertit la penticostalism după Revoluţia din Decembrie 1989.[103] În final, BDAP Arad a fost oficial recunoscut prin Decizia nr. 64803 din 28 Decembrie 1946 dată de ministrul Cultelor, R.Roşculeţ.[104]

Filialele BDAP au început să fie reorganizate în Martie-Aprilie 1946 de către Gheorghe Bradin, Mihai Olar, Ioan Tivadar, Ştefan Moscu şi alţii.[105] În Mai 1946, Pavel Bochian şi Alexie Vamvu au lucrat împreună la reorgani­zarea bisericilor BDAP din Muntenia.[106]

O conferinţă generală a BDAP s-a întrunit la Arad pe 15-16 August 1946 cu mai mult de 400 de delegaţi din întreaga ţară. Pavel Bochian a prezentat un raport despre situaţia lucrării penticostale în România. Liderilor BDAP aflaţi în funcţiune li s-au adăugat lideri ai filialelor BDAP: Arad, Bihor, Turda, Cluj, Bucovina, sudul Moldovei şi Muntenia.[107]

Noi filiale s-au format în Mai-Octombrie 1947: Sălaj, Timiş, Maramureş, Alba şi Someş. Bisericile ucrainene BDAP aveau un rol important în lucrarea penticostală din provincia Maramureş.[108]Delegaţii din 16 filiale au participat la conferinţa generală a BDAP din Arad (15 August 1947).[109]

Pe 30 Decembrie 1947, regele Mihai I al României a fost detronat şi a fost procla-mată Republica Populară. Ca toţi ceilalţi conducători ai diferitelor denominaţiuni, Gheorghe Bradin trebuia să jure fidelitate noului regim. Pe 6 Ianuarie 1948, conferinţa generală a BDAP Arad a hotărât să-şi stabilească cartierul general în Bucureşti şi să organizeze un curs biblic pentru misionarii din ţară în Arad.[110]Ultimul număr al revistei Vestitorul Evangheliei” a apărut pe 1 Februarie 1948. După aceea, regimul comunist nu a mai permis editarea revistei.

În 1948, multe dintre bisericile penticostale din Bucovina şi nordul Moldovei, care până atunci fuseseră afiliate „Asociaţiei creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt”, au decis să se alăture la BDAP şi I-au trimis pe G. Irimiciuc la Arad pentru a semna actul de aderare.[111]

Gheorghe Bradin a fost un autodidact şi un scriitor talentat. în afară de articolele publicate de acesta în revistele penticostale, a mai editat după 1945 broşurile „Calea spre cer”, „Suflet şi veşnicie”, „Pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Dumnezeu”. Bradin a avut o viziune clară a bisericii şi o mare înţelepciune în relaţia sa cu regimul comunist. în opinia lui Sandru:

Un rol hotărâtor în recunoaşterea Bisericii Penticostale l-a avut strate­gia lui Bradin, care se baza pe lunga sa experienţă. Aici voi menţiona două lucruri: primul, circulara trimisă de el tuturor bisericilor din ţară în anul 1948 în care le cerea tuturor credincioşilor penticostali să fie loiali (bazându-se pe textul din Romani 13:1-2) regimului instaurat în România. Un al doilea lucru, când a văzut că regimul nu aproba doc­trina vorbirii în limbi, el a ascuns această doctrină „în spatele” ver­setelor din Faptele Apostolilor 2:1-4 si 1 Corinteni 12:1-31.[112]

Urmând cererea lui Bradin, ziarul „Dimineaţa” (acelaşi care a publicat primul protest împotriva persecuţiei religioase din 1931) a publicat articolul său intitulat Libertatea religioasă. Din cele 425 de cuvinte, aproape 204 erau citate din Biblie şi 22 cuvinte reprezentau un citat din scrierile lui Lenin din anul 1903, un citat neconfortabil pentru regimul comunist: „Fiecare per­soană trebuie să aibă libertatea de a aparţine religiei ce şi-o doreşte şi de asemenea, libertatea de a-şi împărtăşi credinţa”. El amintea că penticostalii au fost acuzaţi că sunt „agenţi ai Moscovei”, prevăzând astfel viitoarea acuzaţie că ei ar fi „agenţi anglo-americani”.[113]

Conferinţa generală a BDAP din 1949 a avut loc la Arad, pe 2 Mai.[114] E puţin cam exagerat să se considere că în 1949 toate bisericile penticostale s-au alăturat BDAP, în afară de bisericile „Asociaţiei creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt” şi a UDIC din Bucureşti. Conform unei estimări aproximative în 1950, BDAP Arad avea 25.910 membri; „Asociaţia creştinilor botezaţi ai Duhul Sfânt” – 4.500; UDIC – 1.500; în total 31.900 penticostali (inclusiv copiii).

Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, a invitat pentru discuţii pe liderii penticostalilor, baptiştilor, creştinilor după evanghelie şi adventiştilor la începutul lui Februarie 1950. El le-a prezentat condiţiile de recunoaştere ofi­cială. A declarat că guvernul va recunoaşte oficial cultul penticostal numai dacă celei mai mari grupări penticostale i se vor alătura celelalte două mai mici. Astfel, în Februarie 1950 „Asociaţia creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt” s-a unit cu BDAP şi în Martie 1950, UDIC a făcut acelaşi lucru. Cultul penticostal a primit o recunoaştere deplină, sub numele oficial de Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, pe 14 Noiembrie 1950, prin Decretul nr. 1203 semnat de preşedintele Parlamentului, Petru Groza.[115]

Pentru a pregăti organizarea administrativă şi financiară a centrului fili­alelor Cultului Penticostal (CP), mulţi viitori conducători au fost formaţi în acest sens prin cursuri de contabilitate şi subiecte doctrinare la Arad, 11-27 Noiembrie 1950.[116]

Regimul comunist a recunoscut oficial 14 culte. Nu mai existau asoci­aţii religioase şi nici o sectă nu a fost recunoscută. Teoretic, penticostalii se bucurau de mai multe privilegii decât în ţările vest-europene. Practic, ei con­tinuau să fie cei mai persecutaţi.

Cultul Penticostal în epoca primului său preşedinte

Gherghe Bradin 1950-1962

Primul congres al Cultului Penticostal a avut loc la Arad pe 21 şi 22 Iulie 1950. La acest congres au fost aleşi preşedintele, Gheorghe Bradin, vicepreşedinţii, Alexie Vamvu şi D. Zamfir, secretarul general, Trandafir Sandru şi casierul central, P. Ardeu. Cultul Penticostal a avut sediul central la Arad din 1950 şi până în 1954. Alexie Vamvu şi Trandafir Sandru au deschis un birou reprezentativ al Cultului Penticostal la Bucureşti în toam­na anului 1951 în clădirea Bisericii păstorită de Vamvu pe strada Popa Nan la nr. 106.[117] Alexie Vamvu se mutase mai devreme din Craiova la cererea BDAP.[118] El a înfiinţat o biserică pe strada Mărcuţa nr. 58 şi a mutat-o în 1951 pe strada Popa Nan.[119] Trandafir Sandru a venit la Bucureşti în toamna anului 1951 unde a urmat Facultatea de istorie a Universităţii dinBucureşti, până în 1956 când a obţinut o diplomă în istorie, având ca spe­cializare istoria antică.[120]

În 1951 – 1952 multe cursuri biblice au avut loc (în Rădăuţi, Cluj, Timişoara şi Bucureşti) pentru a corecta „slăbiciunile” doctrinare ale predi­catorilor locali. În 1952 conducerea centrală a Cultului Penticostal s-a con­centrat pe organizarea conducerilor locale ale Adunărilor Bisericii Penticostale în toată ţara.[121] Pentru prima oară comuniştii au cenzurat cân­tările creştine, atunci când a apărut a cincea ediţie a Harfei Bisericii lui Dumnezeu, în 1952.[122]

Primele lecţii de şcoală biblică au fost redactate de Constantin Caraman şi tipărite în numărul preliminar al Buletinului CP din 1952. Buletinul CP a apărut regulat din Septembrie 1953. Trandafir Sandru a fost primul redactor-şef iar C.V. Roske, redactor-şef din 1986, a contribuit la această revistă începând cu primul număr. În prezent el încă publică principala revistă pen­ticostală din România.[123]Din 1953, calendarul Cultului Penticostal a fost publicat cu lecţiile duminicale biblice şi teme zilnice de meditaţie.[124]

La 12 Septembrie 1954 a avut loc o adunare solemnă la Arad pentru a desemna mutarea sediului central de la Arad la Bucureşti. În luna Octom­brie a aceluiaşi an, sediul general central al Bisericii Penticostale s-a mutat pe strada Bradului nr. 38 din Bucureşti. Anul următor, s-a mutat din nou în strada Carol Davila nr. 81 unde a rămas până în prezent. În Octombrie 1954, Pantelimon Cojocaru din Bucureşti a devenit casierul central al Cultului Penticostal în locul lui Petru Ardeu din Arad.[125]

Din 1954 până în 1958, Trandafir Sandru a fost păstorul celei mai mari biserici din Bucureşti, aflată pe calea Crângaşi nr. 23 (în prezent Biserica nr. 1) Această biserică a avut începuturile în casa sorei Ionescu din Splaiul Independenţei unde, în Mai 1948, credincioşii au fost agresaţi de nişte agenţi ai poliţiei secrete (Securităţii). Pastorul Ioan Jiloveanu s-a dus la se­diul Securităţii pentru a protesta şi a fost bătut atât de crud încât a murit la scurt timp după aceea. Biserica s-a mutat la sfârşitul anului 1948 în Calea Crângaşi şi a fost condusă de pastorul Gabriel Apetrei (1948 – 1954).

Cursurile biblice de trei luni din 1954 – 1955 şi 1955 – 1956 au fost remarcabile datorită faptului că printre învăţători a fost şi o femeie, Maria Manea.[126]

Federaţia Cultelor Evanghelice (FCE) incluzând penticostalii, baptiştii, creştinii după evanghelie şi adventiştii a fost recunoscută oficial împreună cu cultele respective, dar aceasta nu a durat prea mult din cauza restricţiilor comuniste. Autorităţile comuniste au văzut că este mai uşor să închidă bise­ricile prin manipularea conducătorilor lor decât să se folosească de acţiunile ilegale ale agenţilor Securităţii. Conducătorii CP din Bucureşti între 1951 şi 1954, Alexie Vamvu şi Trandafir Sandru, au fost constrânşi să închidă Biserica din strada Colţea nr. 8 păstorită de către Eugen Bodor.[127] Mai târ­ziu, Eugen Bodor a fost închis trei luni pentru propagandă religioasă. El a fost primul teolog penticostal român care a scris câteva studii teologice, clandestine.

Autorităţile comuniste au încercat o aşa zisă „reglementare” a serviciilor bisericeşti care trebuiau să aibă loc doar sâmbătă seara, duminica dimineaţa şi lunar joia pentru Cina Domnului. Ei au încercat, de asemenea, să schimbe unii lideri pentru a controla mai bine conducerea Cultului. O astfel de pre­siune a determinat cel de-al II-lea congres al Bisericii Penticostale să nu-i realeagă pe Alexie Vamvu, D. Zamfir, Trandafir Sandru şi P. Cojocaru. A fost ales un comitet executiv al CP format din preşedintele, Gheorghe Bradin, vicepreşedinţii, Pavel Bochian şi Petra Tivadar (care a emigrat în SUA) secretarul general şi redactorul şef al buletinului CP, Ioan Manea şi casierul central, Ioan Oprea.[128] În 1959 Ioan Manea şi-a dat demisia fiind înlocuit de Ioan Danciu. Emil Bulgăr a devenit redactor-şef al BuletinuluiBisericii Penticostale (1959 – 1964)[129]

Pavel Budean, în vârstă de 70 de ani, veteranul penticostalismului român din SUA şi România, a fost primul penticostal din afară care a vizitat România după cel de-al II-lea război mondial. În toamna anului 1956 el a sosit în Bucureşti în casa lui Trandafir Sandru, care era deja pe lista neagră a regimului. Budean a fost primit călduros în Bucureşti şi în ţară. în 1958, Trandafir Sandru şi Alexie Vamvu au fost demişi din funcţiile lor de pastori şi daţi afară din CP împreună cu comitetele bisericilor din strada Popa Nan şi din Calea Crângaşi. înainte să moară la Detroit, în 1958, Budean i-a cerut lui David du Plessis, secretarul general al Conferinţei Mondiale Penticostale, să-i invite pe Trandafir Sandru la sesiunile C.M.P Aceasta l-a ajutat pe Sandru să fie reprimit mai târziu în C.P[130] Trandafir Sandru a fost înlocuit ca pastor al Bisericii nr. 1 Crângaşi de însuşi preşedintele C.P, avându-l ca asistent pe pastorul Emil Bulgăr (1958 – 1962) între 1962 – 1964, singu­rul pastor al bisericii din Calea Crângaşi a fost Bulgăr. Vamvu a fost înlocuit la Biserica din strada Popa Nan de către Ioan Oprea, casierul central al C.P. Mai târziu, pastorul bisericii din Popa Nan a fost D. Matache.[131]

Excluderea lui Vamvu, Sandru şi a altor lideri ai Bisericii (chiar a tânăru­lui C.V Roske, împreună cu comitetele celor două biserici), a fost parte inte­grantă a politicii Departamentului Cultelor – D.C. Într-adevăr D.C pretindea să aprobe ordinarea slujitorilor şi limita numărul lor. Astfel, pen­tru a primi o legitimaţie de pastor, aceştia trebuiau să semneze o înţelegere de cooperare cu autorităţile statului şi Securitatea şi să nu permită mani­festări supranaturale ca vorbirea în alte limbi şi proorocia. În mod evident, doar puţini pastori au respectat această înţelegere. De aceea, Securitatea a încercat să-şi caute colaboratori printre pastori; câteodată a reuşit. Li se cerea să semneze o înţelegere specială şi primeau un nume conspirativ; se întâl­neau cu ofiţerii securităţii într-un apartament conspirativ, fiind plătiţi cu osumă derizorie. Uneori, aceşti agenţi au încercat să apere Biserica aşa că Securitatea şi-a infiltrat şi oamenii săi printre membrii Bisericii.[132]

O autorizaţie oficială era necesară pentru o biserică pentru a se aduna legal şi pentru a avea o casă de rugăciune. Asemenea autorizaţie era greu de obţinut. Cel mai greu deceniu a fost din anul 1955 şi până în anul 1964. Autorităţile s-au amestecat în oficierea actelor de închinare. Au interzis botezul în apă pentru cei care nu erau născuţi din părinţi penticostali. Lista candidaţilor trebuia să fie aprobată de conducerea autorităţilor locale. D.C avea reprezentanţi în toate judeţele, iar aceştia trebuia să aprobe serviciile de botez sau de căsătorie. Oficialităţile comuniste trebuia să aprobe predicatorii din biserici; predicatorii vizitatori nu erau acceptaţi. Relaţiile cu bisericile şi cu creştinii din Occident erau admise doar cu o aprobare specială. Distribuirea Bibliilor şi a publicaţiilor religioase era, în parte, interzisă.Penticostalii nu puteau obţine servicii în administraţie, educaţie, mass-media etc. Ei erau suspectaţi ca fiind agenţi ai Occidentului.

După politica „reglementării serviciilor divine”, a urmat politica „sim­plificării” lor. Orchestrele şi fanfarele bisericii erau interzise, dar dorinţa de a desfiinţa corurile bisericilor nu a putut fi realizată.[133]

Ultima fază a oprimări religioase din timpul celui mai greu deceniu a fost „arondarea” bisericilor, efectuată între anii 1960 şi 1963. În multe sate, în oraşe şi chiar în capitală, o mulţime de biserici penticostale şi-au pierdut autorizaţia sub pretextul că aveau membri prea puţini. Credincioşii erau repartizaţi în biserici mai mari şi mai îndepărtate. Slujitorii bisericilor desfi­inţate şi-au pierdut legitimaţiile de pastori. Pastorii erau aprobaţi de autorităţile comuniste după o verificare îndelungată.[134]

În comparaţie cu perioada de existenţă clandestină a Bisericii Penticostale, (1922 -1944) persecuţia sub regimul comunist nu a părut atât de aspră precum fusese cea exercitată de Biserica Ortodoxă. Controlul D.C şi al Securităţii asupra C.P a fost însă mult mai apăsător decât abuzurile nesistematice ale vechiului regim, care se limita să-i aresteze sau să-i agreseze pe penticostali şi să le închidă casele de rugăciune, fără să le facă imposibilă o viaţă spirituală liberă, exceptând epoca lui Antonescu. Această libertate spirituală era într-un pericol mai mare sub comunişti, care, de altfel, au renunţat la vechile abuzuri împotriva credincioşilor. Astfel, unii penticostali nu s-au alăturat C.P sau l-au părăsit, devenind dizidenţi penticostali. Unii dintre ei au negat chiar denumirea de penticostali, numindu-se „credincioşiapostolici”. Numărul lor nu a putut creşte din cauza persecuţiei şi uneori aceştia au îmbrăţişat doctrine eretice.

Penticostalii nonconformişti, care au rămas în C.P şi nu s-au supus reglementărilor opresive, au fost mult mai eficienţi decât dizidenţii stricţi, care au avut de înfruntat o persecuţie mai severă. Cele două lucrări despre persecuţia comunistă anti-creştină din România nu menţionează prea mulţi penticostali.[135] Este uşor de găsit exemple de penticostali persecutaţi care nu sunt înregistraţi în aceste lucrări cum au fost: Ioan Jiloveanu, Eugen Bodor (ambii menţionaţi deja) sau Alecu Iacob, dirijorul Orchestrei Filarmonice din Sibiu şi compozitorul imnurilor penticostale (cel mai reprezentativ imn penticostal român: „Azi Duhul Sfânt e roua dimineţii”), care a fost închis în anii şaizeci.[136]

Cel mai faimos penticostal român persecutat a fost Constantin Caraman care a executat munci forţate la „Canalul morţii” Dunăre-Marea Neagră între 1951 – 1952. El a devenit mai târziu un reprezentat al tuturor creştinilor persecutaţi şi a fost din nou închis (1963 – 1964; 1971 – 1972; 1977)[137] Binecunoscutul pastor luteran Richard Wurmbrand şi soţia sa Sabina, nişte evrei români, au fost foarte apropiaţi de penticostalii români, de când au fost botezaţi cu Duhul Sfânt cu semnul vorbirii în alte limbi. Trandafir Sandru, în cartea sa Trezirea penticostală, a publicat o fotografie a soţilor Wurmbrand împreună cu câţiva penticostali în 1965, înainte ca renu­miţii dizidenţi să părăsească România.[138]

Bisericile păstorite de pastorul Pantelimon Cojocaru din Calea Moşilor nr. 312 şi de Ioan Pânzaru din Şoseaua Giurgiului au fost închise, dar în acelaşi timp, Pânzaru a redeschis o biserică penticostală în anul 1961, pe strada Miuleşti, nr. 29, plantată în 1955 de Leon Cojoc şi Negailov. Această biserică promitea să aibă un viitor glorios.[139]

Preşedintele C.P Gheorghe Bradin, a murit pe data de 25 Martie 1962. Serviciul funerar a fost oficiat la Arad, pe data de 28 Martie 1962, urmat fiind de o întrunire la locuinţa lui Petra Ardeu unde vicepreşedintele Pavel Bochian a fost ales ca preşedinte ad-interim. Guvernul comunist nu a per­mis întrunirea congresului C.P cu scopul ca un nou preşedinte să fie ales, astfel că Pavel Bochian a rămas preşedinte deplin al C.P până în 1986, pe baza Statutului C.P.[140]

Cultul Penticostal în epoca celui de-al doilea preşedinte

Pavel Bochian 1962-1989

Pavel Bochian a fost supraveghetorul comunităţii Arad a C.P din 1951, post pe care l-a ocupat până în 1965, chiar şi după anul 1962, an în care a fost ales preşedinte al C.P. În anul 1965 s-a mutat de la Arad la Bucureşti.[141]

Între anii 1951 – 1965, Bochian a fost pastor la Biserica Gloria, cea mai mare biserică din Arad. După moartea lui Bradin, pastorul Bisericii Penticostale nr. 1 din Bucureşti, Crângaşi a fost Emil Bulgăr, următorul preşedinte al C.P. În Septembrie 1965 el a fost demis de către autorităţile comuniste, iar Bochian a devenit pastor al Bisericii Penticostale nr. 1, Crângaşi (1964 – 1989) avându-l pe Bulgăr ca pastor asistent. (Bulgăr şi-a primit înapoi legitimaţia de pastor doar pe data de 28 Decembrie 1989).

După „arondarea” bisericilor începută în 1961, autorităţile comuniste au pus în aplicare politica de „arondare” a comunităţilor regionale ale C.P, începând cu anul 1962. Exceptând filialele Arad, Oradea şi Suceava, toate filialele (chiar şi cea din Bucureşti) au fost dizolvate. Supraveghetorul filialei Bucureşti, Dumitru Matache, l-a înlocuit pe Ioan Oprea ca trezorier cen­tral, iar în 1964 el a devenit vicepreşedinte în locul lui Petru Tivadar.[142]

Filiala Arad era cea mai mare, întinzându-se de la Arad şi până la Bucureşti şi Constanţa. Ea era condusă de către Petra Ardeu, Alexandru Mariş şi Ioan Berar. Filiala Oradea era condusă de către Petru Tivadar, Mihai Chişe şi Ioan Pop. Tivadar a emigrat în SUA în 1964. Ceilalţi doi lideri au fost înlocuiţi de către Ioan Berar, ca supraveghetor şi de Constantin Creangă, secretar. Filiala Suceava era condusă de către Grigore Duciuc, supraveghetor şi de Dumitru Zamfir. Ei, mai apoi, au fost pensionaţi şi înlocuiţi de către Constantin Grossu ca supraveghetor şi de Dorin Udişteanu, secretar.

Toţi aceştia erau membri în Consiliul Bisericesc ca şi ceilalţi lideri bise­riceşti regionali: în Maramureş – Gavril Latiş din Răzoare; în judeţul Bistriţa-Năsăud – George Mărcuş din Dumitra; în judeţul Cluj – Ioan Pop din Dej şi Nicolae Pop, Ioan Popa şi Ioan Sodolan în oraşul Cluj; în judeţul Hunedoara – Ilie Lipovan şi succesorul său, Viorel Moise, în judeţul Mureş, – Petru Murar şi Augustin Berindean din Târgu Mureş; în judeţul Braşov cei doi păstori, Teodor Popovici şi Tudor Lăcătuş, care au construit două

clădiri bisericeşti la aceeaşi adresă, nr. 2-4 de pe str. Brânduşelor (fondatorii unei biserici care în prezent numără peste 700 de membrii); în Timişoara – Ciolac Dincă, Vasile Crişan, Ioan Mengher, Toma Duţu, Constantin Leontiuc şi mai târziu Iosif Frânc şi Teodor Codreanu; în provincia Oltenia – Constantin Creţan din Craiova (jud. Dolj) şi Grigore Botănel din Târgu Jiu (jud. Gorj); în provincia Dobrogea – Nicu Topciu din Constanţa.[143]

Noul preşedinte al C.P, Pavel Bochian, la primul Consiliu Bisericesc a propus să fie readmişi ca membri ai C.P Trandafir Sandru, Alexie Vamvu, C.V Roske şi toţi cei care fuseseră eliminaţi în 1958. Consiliul a fost de acord cu aceasta, dar conform cu Statutul C.P aprobat era necesar şi acor­dul D.C, care a întârziat mult la Guvern.[144] Sandru considera că autorităţile comuniste au fost convinse să accepte readmiterea sa în C.P pentru că a fost primul român invitat la o conferinţă penticostală internaţională. Într-adevăr, Donald Gee a sugerat Universităţii Oral Roberts din Tulsa, Oklahoma, SUA, să-i invite pe Sandru la o conferinţă care a avut loc din 12 până pe 25 Noiembrie 1963. În 13 August 1963, Sandru a fost reprimit în C.P şi pe 1 Februarie 1964 a fost numit pastor al bisericii de pe strada Miuleşti nr. 29, la periferia Bucureştiului. Pe 15 Octombrie, a fost demis din pastoraţie, pen­tru că a încercat să mărească clădirea bisericii fără permisiunea D.C.[145]

La insistenţele pastorului Pavel Bochian, Alexie Vamvu a fost, de asemenea, reprimit în C.P şi numit ca secretar general al C.P, cu aprobarea D.C. După aceasta, a fost numit pastor al bisericii din cartierul Tudor Vladimirescu din Bucureşti.[146]

Dictatorul Gheorghiu Dej a început în 1964 politica română de inde­pendenţă faţă de URSS. Această politică a fost continuată din 1965 de către succesorul său, Nicolae Ceauşescu. O astfel de politică avea nevoie de spri­jinul vestului împotriva URSS, din cauza invaziei sovieticilor în Cehoslovacia din 1964. De aceea, regimul român a devenit mult mai recep­tiv la presiunile vestului în favoarea libertăţii religioase şi deţinuţii politici au fost eliberaţi în România, cel puţin pentru moment. În aceste circumstanţe, Sandru şi-a recăpătat licenţa de pastoraţie pe 27 Aprilie 1968. În secret, el coopera cu Walter Hollenweger, trimiţându-i materiale pentru o istorie a penticostalismului românesc. Conducerea C.P a fost reorganizată cu alegerea lui Pavel Bochian ca preşedinte, D. Matache vicepreşedinte şi casi­er central, Alexie Vamvu ca secretar general şi Trandafir Sandru ca redactor şef al Buletinului C.P Sandru a fost ajutat să publice Buletinul C.P de către C.V Roske, care, ilegal, a tradus în româneşte multă literatură creştină tipărită în Germania pentru România. În România, Roske a mai editat cărţi penticostale de imnuri şi alte cărţi penticostale aprobate de D.C.[147] Pavel Bochian i-a numit pe Emil Bulgăr director al Casei de Pensii a C.P[148]

Emil Bulgăr şi-a pierdut autorizaţia de pastor în 1964 din cauza vizitei unui misionar olandez în biserica sa. În 1967, unii penticostali vestici din Norvegia, Franţa, Marea Britanie, SUA şi Germania au vizitat România. Între 12 Septembrie şi 11 Octombrie 1968, Pavel Bochian împreună cu Trandafir Sandru ca translator, au vizitat biserici penticostale din Franţa, Marea Britanie şi au participat la o conferinţă penticostală în Trondheim, Norvegia. Bochian a reprezentat C.P la Conferinţa Penticostală Mondială din Dallas (3-8 Noiembrie 1970) C.P a fost de asemenea reprezentat la Conferinţa Europeană Penticostală din Berna (24 Iunie-2 Iulie 1972) Mai târziu, Bochian şi Sandru au fost aleşi în comitetul C.E.P. Delegaţi din Norvegia, Belgia, Ungaria şi Bulgaria au participat la celebrarea semicente­narului C.P în Bucureşti pe 14 Octombrie 1972.[149] Relaţiile internaţionale ale C.P au făcut o adevărată presiune asupra Guvernului român cu privire la libertatea religioasă. Acest lucru era necesar deoarece în anii ’60 o nouă etapă a expansiunii penticostale începe în România şi autorităţile comuniste au încercat să o oprească. De la o expansiune în regiunile rurale în special, cauzată mai ales de natalitatea crescută din familiile penticostale ţărăneşti, penticostalismul românesc a trecut la o expansiune mai rapidă în zonele de oraş, astfel încât din 1956 până în 1976 în România numărul penticostalilor a sporit de la 54.000 la 100.000. Acesta a fost rezultatul politicii comuniste care avusese ca scop o creştere iraţională a zonelor industriale şi urbane. În aceste circumstanţe, o mulţime de penticostali au fost constrânşi să se mute în oraşe, care devin centre ale penticostalismului.[150]

Evanghelismul penticostal şi represaliile autorităţilor comuniste pot fi ilustrate prin multe exemple. Veteranul Vasile Gaspar a primit (împreună cu C. Caraman) o sentinţă de 3 ani şi 6 luni de detenţie în 1963 pentru „acti­vitate distructivă”. Ei au fost eliberaţi în 1964.[151] Predicatorul penticostal C. Tarnvaski a fost arestat în 1971 şi închis pentru câteva luni pentru că deţinea Biblii şi literatură religioasă. In 1971, pentru acelaşi motiv a fost închis pen­tru câteva luni şi predicatorul ţigan, Vasile Răscol din Bucureşti. Intre 1974 – 1976, el a executat doi ani de detenţie pentru că primise Biblii de peste graniţă, fără autorizaţie. Predicatorul penticostal Cornel Mihai a fost închis în 1971 – 1972 (împreună cu C. Caraman) pentru primirea şi distribuirea unor Biblii. Între 1974 – 1976, C.V Roske nu a avut dreptul să primească nici un serviciu, fiind acuzat de „propagandă religioasă”.[152]El poate fi bucuros că nu fusese acuzat de „parazitism” şi întemniţat pentru că nu avea serviciu, precum penticostalii Viorel Lăcătuş (din Mediaş), Ioan Samu (din Mediaş) şi Francisc Paris (Dârlos), care au fost condamnaţi în Noiembrie 1978 la 6 luni de detenţie pentru „parazitism” şi activitate „anarhistă”, ade­văratul motiv fiind activitatea lor religioasă. Din cauza unei cereri de emi­grare în SUA, penticostalii Paramon Gagea (Bistriţa) şi Simion Holbură (Mijlocenii Bârgăului) au fost condamnaţi la 4 luni de închisoare, pentru aşa-zisul „parazitism”, în Ianuarie 1979.[153]

Un predicator penticostal, Ioan Toader, inginer în Ploieşti, a efectuat mai mult de 5 ani de detenţie (1981 – 1986) pentru că a distribuit Biblii şi literatură evanghelică.[154]

În 1986, pastorul penticostal din Satul Mare, Victor Opriş, a fost con­damnat la 9 ani de închisoare pentru ajutorul dat acelor care au încercat să fugă din ţară. Adevăratul motiv a fost activitatea sa de evanghelizare şi în­fiinţare de biserici. În urma protestelor internaţionale, Opriş a fost eliberat după doi ani şi şi-a intensificat activitatea.[155]

Înmulţirea bisericilor penticostale a determinat intervenţia autorităţilor comuniste. Astfel, construcţia caselor de rugăciune era adesea oprită. Noua casă de rugăciune din Câmpia Turzii a fost demolată pentru că era mult mai mare decât fusese aprobată. Demolarea clădirii unei biserici penticostale din Bistriţa a avut loc în împrejurări tensionate, trupele de poliţie luptându-se cu credincioşii şi copiii acestora. Noul acoperiş al clădirii bisericii din Rădăuţi a fost dărâmat. Când Nicolae Ceauşescu a început să demoleze în Bucureşti toate clădirile de cult în anii ’80, prima a fost demolată clădirea bisericii nr. 1 Crângaşi, deşi pastorul său era preşedintele C.P, Pavel Bochian. Ea a fost înlocuită cu o baracă.[156]

Regimul comunist emitea foarte greu autorizaţia oficială pentru biseri­cile penticostale şi a desfiinţat bisericile neautorizate, cum a fost biserica „Filadelfia” din Mediaş care a fost declarată drept „grup anarhist”, în 1978.[157] Credincioşii nu erau lăsaţi să se întâlnească nici chiar pentru scrierea unor petiţii pentru primirea autorizaţiei. Astfel, în 1979, lucrătorii oficiali ai penticostalilor care au organizat astfel de întâlniri în satul Strâmba (jud. Bistriţa-Năsăud) au fost insultaţi şi amendaţi de poliţie.[158]

Păstorii aveau dreptul să viziteze credincioşii care trăiau la marc dis­tanţă de biserică şi să le dea Cina Domnului doar cu o permisiune specială. În 1980, pastorul penticostal Nicu Topciu din Constanţa a vizitat pentru cauza menţionată credincioşii din satul Nicolae Bălcescu (jud. Tulcea) aflat la o depărtare de 100 km. de Constanţa. O mulţime de săteni ortodocşi beţi conduşi de poliţie şi oficialităţile locale i-au bătut pe credincioşii adunaţi în casa familiei Câlţea (după revoluţia din 1989, penticostalii din acest sat, care aveau acum o biserică oficială, au fost atacaţi din nou de sătenii beţi conduşi de preoţii ortodocşi)[159]

Pavel Bochian aminteşte câteva întâmplări mai fericite,

O clădire penticostală din Reşiţa a putut fi construită după anul 1965 deoarece credincioşii lucraseră la construirea unei fabrici de pâine din oraş. Biserica ilegală de pe strada Mestecăniş, Arad a fost autorizată pentru că nu era departe graniţa vestică. Alte biserici neoficiale au fost tolerate, de exem­plu cea din oraşul Drobeta Turnu-Severin (aceasta era, de asemenea, la graniţa de sud-vest). Pavel Bochian a explicat conducerii D.C că membrii a 300 de biserici tolerate au acceptat să efectueze pentru consiliile locale munci sociale importante, ca de exemplu, să adune recolta.[160]

Pastorul Trandafir Sandru a obţinut aprobarea autorităţilor să mute biserica sa din Bucureşti din strada Miuleşti într-o nouă casă de rugăciune care trebuia să fie construită pe strada Sebastian nr. 43. Totuşi, în 1974, autorităţile au întrerupt construcţia. În 1978, presiunea SUA l-a convins pe Ceauşescu să permită construcţia bisericii, ea sfârşindu-se în anul 1979. Aceasta era până în 1999 cea mai mare şi mai modernă casă de rugăciune din Bucureşti. Ceauşescu se gândea să o demoleze în decembrie 1989, dar revoluţia l-a împiedicat să o facă.[161]

Teodor Codreanu, păstorul bisericii Elim din Timişoara, a inaugurat în 1988 una dintre cele mai moderne şi mai mari dintre casele de rugăciune din România.[162] Astfel de case uriaşe de rugăciune au fost construite pentru prima dată în Arad (biserica Gloria – 1966) apoi în Oradea, Baia Mare, Galaţi, Braşov, Vicovu de Sus. Pare de neînţeles cum autorităţile comuniste au tolerat astfel de construcţii religioase. Numai rugăciunile şi postul pot explica astfel de miracole.[163] Conform estimării făcute de C.P, în 1982 erau 785 de biserici oficiale penticostale, 142 de pastori şi aproape 150.000 decredincioşi inclusiv copiii.[164] Statisticile guvernului comunist estimau pe atunci numărul credincioşilor penticostali la 58.000. Erau aproape 300 de biserici penticostale. După C.V Roske, în 1989, erau cel mult 170.000 de credincioşi penticostali în România.[165] Aceste rezultate se datorau şi celor care au luptat pentru libertate religioasă în România. Baptistul Iosif Ţon, penticostalul C. Caraman, ortodoxul G. Calciu Dumitreasa au atras presiuni externe împotriva lui Ceauşescu, care a renunţat să-i controleze pe predica­tori şi botezurile în apă. În bisericile penticostale vorbirea în limbi şi pro­feţia au devenit, în general, libere. În 1977, Caraman a semnat un reportaj difuzat de Radio Europa Liberă şi a fost din nou arestat.[166]

Relativitatea extremă a toleranţei religioase manifestată de Ceauşescu este ilustrată de condiţiile de lucru de la Seminarul Teologic Penticostal, între anii 1976 – 1989. După cursurile biblice pentru pregătirea pastorilor (1974 – 1976), Consiliul Bisericesc şi comitetele filialelor au hotărât în 1976 înfiinţarea în Bucureşti a S.T.P Trandafir Sandru a fost numit director şi au fost aleşi 15 studenţi, cursurile durând 4 ani. Erau profesori puţini şi cărţi teologice doar în limba română, dar studenţii se străduiau prin toate mijloacele să devină buni păstori. Autorităţile comuniste au interzis ca primele serii de absolvenţi să fie ordinaţi ca păstori în 1980, dar Sandru a profitat de vizita unor oaspeţi străini şi a ordinat primii pastori formaţi la S.T.P. După promoţia din 1980, D.C a redus numărul studenţilor de la 15 la 5, iar după absolvirea din anul 1984, au fost admişi 10 studenţi. Ulterior, doar 3 studenţi erau admişi în fiecare an, cu aprobarea specială a D.C pen­tru fiecare candidat.[167] (Vom numi în continuare pe câţiva absolvenţi ai S.T.P: din prima generaţie îi amintim pe Marinei Mesaroş, pastor în Cluj, apoi la Portland, SUA, Lazăr Gog, pastor lângă Los Angeles, Bujorel Lucaci, pastor în Sidney; din a doua generaţie <1984> Ioan Gurău, supraveghetorul Comunităţii regionale Braşov, apoi secretar general al C.P, Romu Mocan, pastor în Dej şi unul dintre fruntaşii penti­costali naţionali; din generaţia 1988: Martin Schaser, pastor în Viena, Luca Creţan, supraveghetorul comunităţii regionale Oltenia-Argeş).

Nevoia de manuale pentru S.T.P au determinat pe profesori să publice primele cărţi penticostale teologice în limba română. „Ghidul păstorului” 1976 conţinea cursurile ţinute de Sandru între anii 1974 – 1976. În plus, Sandru a publicat în 1977 Viaţa apostolului Pavel şi învăţăturile sale, în 1979 Pneumatologia, în 1982 Biserica Apostolică, Penticostală a lui Dumnezeu din România (în engleză şi în româneşte), în 1986 Viaţa Domnului Isus Hristos, activitatea şi învăţăturile Sale, în 1989 Doctrinele biblice ale bisericii. C.V Roske a publicat în 1979 Lecţiuni biblice. Pavel Bochian a editat în 1980 Biserica lui Dumnezeu şi aspecte din viaţa sa, apoi Viaţa apostolului Petru, iar în 1988 Credinţă şi fapte (în colaborare cu C.V Roske). Emil Bulgăr a pu­blicat Geografia şi istoria biblică în colaborare cu A. Negoiţă de la Institutul Teologic Ortodox, iar Alexie Vamvu a publicat în 1981 Actele de cult în Biserica lui Dumnezeu.

Începând cu 1980, Biserica Penticostală şi-a întărit legătura cu US Church of God renunţând la legăturile cu US Assemblies of God.[168]

După 30 de ani de la cel de-al doilea congres al C.P din 1956, regimul comunist a autorizat în final cel de-al treilea congres al cultului, care a avut loc în 1986. A fost un succes pentru că în acea vreme, sinodului Bisericii Ortodoxe nu i se permitea să se întrunească pentru a-şi alege un nou patri­arh în locul celui decedat. Mai mult de 100 de delegaţi au participat la cel de-al treilea congres al Bisericii Penticostale ţinut la Bucureşti şi a fost aleasă prin vot secret o nouă conducere, cu mulţi lideri mai tineri: Pavel Bochian a fost reales în funcţia de preşedinte, C-tin Leontiuc şi Lazăr Gog au fost aleşi ca vicepreşedinţi, Trandafir Sandru ca secretar general, Alexie Vamvu casier general şi C.V Roske ca redactor şef al Buletinului Cultului Penticostal. Emil Bulgăr, Marinei Mesaroş şi alţii au fost aleşi în ComitetulExecutiv al Consiliului Bisericesc al Bisericii Penticostale. Din cauza presiu­nii Securităţii, Lazăr Gog a plecat în SUA, fiind înlocuit de Ion Berar ca vicepreşedinte.[169]

Cultul Penticostal din România

După revoluţia din 1989, bisericile penticostale şi slujitorii lor au putut să lucreze în deplină libertate. Păstorii nu au mai fost controlaţi de autorităţile statului. Revistele şi cărţile penticostale nu au mai fost supuse cenzurii comuniste. Poliţia nu i-a mai persecutat pe credincioşi, iar perche­ziţiile prin case au fost oprite. Bisericile penticostale puteau fi acum auto­rizate numai de conducerea centrală penticostală, iar toate bisericile neofi­ciale au fost recunoscute. Predicarea Evangheliei s-a putut face la scară largă. Bibliile şi literatura evanghelică au putut fi importate, tipărite, distribuite şi noi biserici au fost înfiinţate în deplină libertate. Guvernul român nu a mai pus nici o restricţie în calea călătoriilor în străinătate ale credincioşilor. Penticostalismul a continuat să fie o religie, recunoscută oficial de StatulRomân, pe lângă alte 14 denominaţiuni. (în total 15, în loc de 14, mai înainte). Vechea conducere penticostală, chiar dacă a apărat bisericile penti­costale, a fost totuşi prea conformistă în relaţia cu autorităţile comuniste. Chiar şi Sandru, cel mai puţin servil dintre vechii lideri, era caracterizat, potrivit cu David D. Bundy, printr-o: „adâncă şi sinceră apreciere pentru guvernul român şi faţă de acesta.[170] Ei au fost depăşiţi după revoluţie. De aceea Sandru, vorbeşte despre „criza psihologică care a afectat… pe unii credincioşi penticostali, în special pe cei tineri, ajungându-se la unele inci­dente regretabile” şi despre „inima lui Pavel Bochian care a fost zdrobită de evenimentele din Ianuarie 1990, când a fost silit să demisioneze” precum şi despre „dispreţul faţă de cei de altădată… care şi-au asumat toate riscurile,timp de mulţi ani, ca să organizeze şi să înalţe prestigiul Bisericii.” El a fost fericit că cel de-al 4-lea Congres de la Cluj-Napoca din data de 15 Mai 1990, în ciuda unor deficienţe, a avut meritul de a menţine unitatea frăţească şi de a stabiliza situaţia în cult.[171]

La cel de-al 4-lea Congres a fost ales Emil Bulgăr ca Preşedinte al Uniunii Penticostale (1990 – 1994), Marinei Mesaroş şi Pavel Riviş Tipei ca vicepreşedinţi, Trandafir Sandru ca secretar general, Ioan Gurău şi Romu Mocan ca membri în comitetul executiv, Cristian Vasile Roske ca redactor şef la revista „Cuvântul Adevărului” – serie nouă. (de fapt, vechiul Buletin al C.P) Noii lideri ai comunităţilor regionale au fost aleşi: P R. Tipei pentru regionala Arad, Florian Mudura pentru regionala Oradea, Marinei Mesaroş pentru regionala Cluj, Constantin Macoveiciuc pentru regionala Suceava şi Ioan Gurău pentru regionala Braşov.[172]

Pavel Bochian nu şi-a încetat munca de păstor şi învăţător şi la sprijinit pe fiul său, Ioan Bochian să înfiinţeze Centrul Creştin Emanuel Bucureşti, în clădirea bisericii de la nr. 16, str. Al. I. Cuza, va fi cea mai mare dintre clădirile bisericilor bucureştene. Pavel Bochian a călătorit mult în ultimii ani ai vieţii lui, ţinând numeroase predici şi predând două cursuri la Academia Religiilor din Bucureşti. La trecerea sa din viaţă, în Octombrie 1996, a avut parte de funeralii de proporţii naţionale şi internaţionale.

Penticostalii au intrat în Alianţa Evanghelică din România (AER) împreună cu Baptişti, Creştinii după Evanghelie şi o ramură evanghelică din Oastea Domnului, Ortodoxă. AER a organizat mari întrunirii evanghelice şi chiar evanghelizări prin intermediul televiziunii.

În Februarie 1992, la recensământul de la acea dată, au fost înregistraţi 219.151 penticostali. Cifra aceasta a fost contestată însă de unii deoarece, foarte adesea, oamenii nu au fost întrebaţi despre religia lor, fiind înregis­traţi din oficiu ca „români-ortodocşi”. Totuşi, recensământul a confirmat faptul că penticostalii sunt cei mai numeroşi între credincioşii români evanghelici. Baptiştii înregistraţi la acea dată au fost în număr de 109.000. În Bucovina (jud. Suceava) au fost înregistraţi 30.577 penticostali şi în judeţul Bihor 25.381. În 13 judeţe, începând cu Timiş şi sfârşind cu Sălaj, numărul penticostalilor variază de la 18.736 la 5.454. În următoarele 13 judeţe, începând cu Braşov şi terminând cu Gorj, numărul varia între 4.884 şi 1.137. În următoarele 13 judeţe, de la Neamţ la Giurgiu, numărul era între 846 şi 105. În Muntenia de Sud au fost înregistraţi 48 de penticostali, în judeţul Olt, şi 42 penticostali în judeţul Teleorman.

În cele 4 judeţe din Nord au fost înregistraţi 56.667 penticostali; în cele 4 judeţe din Vest (Bihor, Arad, Timiş, Caraş-Severin) – 69.459; în cele 4 judeţe din Est (Iaşi, Vaslui, Galaţi, Tulcea) – 4.228; în 9 judeţe din Sud (din Mehedinţi la Constanţa) – 6.129; în 10 judeţe din Transilvania – 70.814; în cele 7 judeţe din Muntenia de Nord – 8.304; în cele 3 judeţe din V Moldovei – 3.550.[173]

Primul liceu penticostal „Logos”, a fost deschis la Timişoara în 1990. Următoarele licee deschise au fost la Arad, Piteşti şi Oradea. În 1993 a fost publicat un nou Statut penticostal şi o nouă Mărturisire de Credinţă. În 1992, Seminarul Teologic Penticostal a devenit Institutul Teologic Penticostal Bucureşti (ITPB) Seminarii teologice penticostale cu durata de pregătire de 2 ani au fost deschise în Bucureşti, Suceava şi în alte locuri, pregătind slujitori autorizaţi, evanghelişti şi învăţători de religie penti­costală, profesori care să predea în şcolile elementare, învăţători de şcoală duminicală, tineri lucrători. Pentru întreaga lui activitate, rectorul I.T.P.B., Trandafir Sandru, a primit în 1992 titlul academic de „doctor honoris causa” oferit de Şcoala Teologică a organizaţiei „Church of God” din Cleveland, Tennessee, S.U.A.[174]

Voluntari penticostali au început să lucreze în închisori, orfelinate, azile de bătrâni, case de copii handicapaţi şi de copii bolnavi de SIDA. Evangheliştii penticostali şi-au început şi ei slujirea în Sudul şi Sud-estul României, regiuni cu o populaţie penticostală rară.

În 1994 a avut loc al 5-lea Congres Penticostal. Au fost aleşi Pavel Riviş Tipei (păstorul bisericii „Betania” din Arad – Grădişte) ca preşedinte, Emil Bulgăr şi Mesaroş Marinei ca vicepreşedinţi, Ioan Gurău ca secretar general, C.V Roske ca trezorier. Mai târziu, Ioan Gurău a demisionat, fiind înlocuit de Marinei Mesaroş ca secretar general, Romu Mocan devenind noul vicepreşedinte. Mulţi penticostali au emigrat în Europa de vest, SUA şi Australia.

Între anii 1994 – 1998 AER i-a avut ca preşedinte pe Emil Bulgăr. Vechile filiale penticostale au fost transformate în Comunităţi Regionale (CR), fiind înfiinţate noi Comunităţi: CR Bucureşti, şi mai apoi, CR Oltenia – Argeş (în Muntenia de Vest). În funcţia de preşedinte al CR Bucureşti a fost ales Emil Bulgăr (1994 – 1998)

Adunarea Generală Penticostală care a avut loc la Felix, Oradea (23-25 Mai 1996) a aprobat Statutul de Organizare şi Funcţionare al Uniunii Penticostale, Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, publicat în 1997, act care nu a mai fost înregistrat în mod oficial.

S.P.M.C.R a fost prima organizaţie penticostală apărută după Decembrie 1989 (în Ianuarie 1990), avându-1 ca preşedinte pe Teodor Bulzan, cu scopul de vitalizare a lucrării bisericilor prin organizarea de con­ferinţe, Seminarii şi prin plantarea de noi biserici. În anii ’90 S.P.M.C.R a organizat zeci de conferinţe pentru pastori, predicatori, învăţători de copii, în care sute de oameni din diferite biserici au fost mobilizaţi pentru a se implica în lucrarea din biserici. Au fost instruiţi evanghelişti care au mers în sudul ţării pentru plantare de biserici, (un bun exemplu este Biserica din Caracal) De asemenea, S.P.M.C.R a fost prima organizaţie care a iniţiat con­ferinţe de pregătire de lideri în cadrul Conferinţelor Naţionale de Tineret de la Oradea – Băile Felix; unii dintre ei au devenit păstori, alţii evanghelişti, plantatori de biserici, lideri de tineret, lideri muzicali, învăţători de şcoală duminicală, iar alţii s-au implicat în diferite activităţi sociale. La primele conferinţe au participat în jur de 300 de tineri din numeroase localităţi din ţară şi din străinătate, iar la ultimele conferinţe, numărul participanţilor a crescut la peste 2.000. Conferinţele au continuat cu un proiect de pregătire intensivă a liderilor, prin conferinţe bianuale şi prin cursuri prin corespon­denţă, proiect numit Program de Conducere Activă. De asemenea, Departamentul de educaţie şi învăţământ al S.P.M.C.R. s-a transformat în ceea ce este astăzi Colegiul Biblic Est-European care pregăteşte tineri pen­tru lucrare, în cursuri la zi de trei ani.

În Septembrie 1991 a luat fiinţă, la Oradea, Centrul Creştin „Betania”, biserică ce până în anul 2000 a crescut la peste 900 de membri botezaţi şi care în prezent funcţionează în parteneriat cu bisericile Pentecostal Holiness din SUA.

Facultatea Teologică Penticostală din Ossijek (Croaţia), afiliată la Assemblies of God, condusă de dr. Peter Kuzmic, a deschis o şcoală prin extensie în biserica Elim, Timişoara în 1990. În anul 1996 această extensie a devenit o instituţie educaţională autonomă numită Seminarul Evanghelic Elim cu acreditarea Uniunii Penticostale Române. Biserica Elim, Timişoara

Bisericile penticostale din Bucovina continuă să aibă activităţi autonome. Din cauza trăsăturilor lor conservatoare, ele reuşesc să cola­boreze cu o misiune menonită, care editează revista de limbă română „Sămânţa Adevărului”. Din 1997, în Bucovina se publică revista „Lumina Vechilor Cărări”.

Aradul are tendinţa de a deveni centrul principal al Uniunii Penticostale. Al 5-lea şi respectiv al 6-lea Congres şi alte importante confe­rinţe au avut loc în Arad. În anul 1997 în incinta marii biserici penticostale „Betania” din Arad s-a deschis Facultatea de Teologie şi Litere (Limba Engleză) Betania, afiliată la ITPB Comunitatea regională Arad editează revista „Flacăra Rusaliilor”.

Biserica harismatică „Agape” din Timişoara are propria şcoală misio­nară. O importantă şcoală misionară penticostală a fost deschisă în Constanţa, în anul 1998, cu scopul de a pregăti misionari şi evanghelişti pentru Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria şi Turcia. În anul 1996, a fost înregistrată oficial o asociaţie religioasă, Adunările lui Dumnezeu din România, afiliată la US Assemblies of God. Institutul Biblic Român – acre­ditat de US Assemblies of God, E.P.T.A. şi parţial, de Guvernul României a fost o vreme asociat acelui grup, ambele având acelaşi lider, dar, începând cu 1997 IBR, apoi Universitatea Biblică Română au devenit şcoli ecu­menice de teologie.

Departamentul de Tineret al Church of God a sponsorizat construirea primei clădiri din campusul ITPB. Pe data de 4 Noiembrie 1996, cu ocazia celei de-a 20-a aniversări a învăţământului teologic în România, rectorul Trandafir Sandru a inaugurat prima clădire a noului sediu al ITPB.[175] În anul 1997 Trandafir Sandru a fost pensionat, iar în 1998 a decedat. Noul rector, John Tipei, a obţinut recunoaşterea provizorie din partea Guvernului pen­tru ITPB, în 1998, iar în perioada 5-6 Octombrie 1999 a inaugurat noul corp de clădire. În Aprilie 2001, ITPB a fost gazda celei de-a 22-a Conferinţe anuale a E.P.T.A. Cursurile de zi durează 4 ani, iar studiile la secţia fără frecvenţă, 5 ani. La absolvire studenţii obţin o licenţă în teologie, cu specializare pastorală (pentru bărbaţi) şi cu specialitate didactică (pentrufemei). Ei sunt recunoscuţi de către guvern pentru a preda religia elevilor penticostali în şcoli şi licee. Institutul Teologic din Bucureşti editează revista teologică „Pleroma” şi alte cărţi teologice. I.T.P.B organizează şi sesiuni de comunicări ştiinţifice.

În Octombrie 1997, s-a aniversat cel de-al 75-lea an de existenţă a Bisericii Penticostale din România. La acea dată Uniunea Penticostală dis­punea de 354 slujitori ordinaţi, (1 la 6 biserici) 800 de diaconi şi 70 de misionari.[176]

Text extras din cartea- Tradiţia mişcării penticostale.

[1] Adevărul, 21 Noiembrie 1931

[2] Atlasul religiilor 1996, p.66; I. Rămureanu, M. Sesan, T. Bodogae, ,, Istoria Bisericească,, II, p. 410

[3] I.M.Popescu, Istoria şi sociologia religiilor, I 1996, p.231

[4] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, 1992,p.130

[5] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, 1992,p.126-127

[6] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, 1992,p.262

[7] Gheorghe Bradin, Jurnalul personal…., manuscris, p.10

[8] Cuvântul Adevărului, 1 Mai 1931, p.75

[9] Trandafir Sandru, Trezirea…, 1977,p.74

[10]Trandafir Sandru, Biserica penticostală…,1992,p.166,Ioan J.Buia, Biserica lui Dumnezeu Penticostală Română, 1937-1987, Semicantenar, Detroit, 1987, p.27

[11] Trandafir Sandru, Trezirea…, 1997,p.75

[12] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…,1992,p.206-207

[13] John F. Tipei, Trandafir Sandru, Trezirea…,1997,p.91-92

[14] Trandafir Sandru, Trezirea…,1997,p.91-92

[15] Gheorghe Bradin, Jurnalul personal,p.29

[16] Vezi Alexa Popovici, Istoria Baptiştilor din România, vol.II, Chucago,1989,p.397-398

[17] Trandafir Sandru, Biserica lui Dumnezeu,1982,p.29

[18] Gheorghe Bradin, Mişcarea penticostală din România, în Vestitorul Evangheliei, nr. 11/1 Iunie 1946,p.5

[19] Noua călăuză pentru cunoaşterea şi combaterea sectelor, Cernica 1925,p.74-77

[20] Trandafir Sandru, Biserica lui Dumnezeu…, 1982,p.311

[21] Trandafir Sandru, Biserica Penticostală…,p.130

[22] C.Ciuc, Atlasul religiilor…,Gnosis, Bucureşti,1996,p.66

[23] Trandafir Sandru, Biserica Penticostală…, 1992,p.135

[24] Trandafir Sandru, Trezirea…, 1997, p. 92

[25] Noua călăuză pentru cunoaşterea şi combaterea sectelor, Arad 1927, p. 106-107

[26] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 130

[27]Din istoricul Bisericii Elim. Timişoara, în Revista „Elim”, Timişoara, nr. 36-37, Octombrie – Dece-mbrie 1998, p. 14-15

[28] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, passim.

[29] Ardeu, manuscript.

[30] Gheorghe Bradin, Mişcarea penticostală…, în Vestitorul Evangheliei” (Arad) nr. 11, 1 Iunie, 1946, p. 6

[31] Ardeu, manuscript

[32] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 131

[33] Ardeu, manuscript.

[34] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 77

[35] Pavel Bochian, Biserica penticostală 1925-1930, în „Buletinul Cultului Penticostal”, Bucureşti, nr. 6, Noiembrie – Decembrie 1989, p. 8

[36] CV Roske, 70 de ani de la apariţia revistei „Cuvântul Adevărului”, în „Cuvântul

Adevărului” Seria II, Bucureşti, nr. 3, Martie 1999, p. 2

[37] „Cuvântul Adevărului”, Ianuarie 1931, p. 1

[38] Bradin, Mişcarea penticostală din România…, în ,Vestitorul Evangheliei”, nr. 11/1 Iunie 1946, p. 6

[39] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 94

[40] „Cuvântul Adevărului”, 15 Aprilie 1930/39. Trandafir Sandru, Trezirea… p. 94

[41] „Cuvântul Adevărului”, 1 August 1930

[42] „Cuvântul Adevărului”, 1 Octombrie 1930

[43] I.M. Popescu, Istoria şi sociologia religiilor Creştinismului, Ed. Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti 1996, p. 231

[44] „Cuvântul Adevărului”, 1 Iunie 1930, p. 1

[45]Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 133

[46] Ardeu, manuscris

[47] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 96

[48] „Cuvântul Adevărului”, 1 Mai 1931 (Brăila), p. 1

[49] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 18-23,35

[50] „Cuvântul Adevărului”, Aprilie 1930.

[51] „Cuvântul Adevărului”, Ianuarie 1931, p. 8

[52] Vezi „Cuvântul Adevărului”, Aprilie 1933, Lipova, p. 11-12; Decembrie 1935, p. 12

[53] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 98; 119-129

[54] Ibid., p. 138-139

[55] Cazurile lui Romulus Belean din Oarba de Mureş şi Cristian Gavrilă din Dumbrăveni: „Cuvântul Adevărului”, Ianuarie 1931, p. 3

[56] „Cuvântul Adevărului”, Februarie 1931, p. 11, Cazurile caselor de rugăciune din Lascăr Catargiu – Paulian – ibid. Aprilie 1931

[57] „Cuvântul Adevărului”, Mai 1931, p. 8

[58] „Cuvântul Adevărului”, Septembrie 1931, p. 7

[59] „Cuvântul Adevărului”, August 1931, p. 10

[60] Bradin, Jurnal personal, p. 41

[61] „Cuvântul Adevărului”, Martie 1937

[62] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 39-47

[63] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 137

[64] Bradin, Jurnal personal, p. 41; Trandafir Sandru, Biserica Penticostală-…, p. 137

[65] ,vestitorul Evangheliei”, Iunie 1946, p. 10

[66] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu Bucureşti, 1997, p. 48; Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 138

[67] Popescu, op. cit., p. 267, 268

[68] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, p. 47

[69] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, n. 50, p. 127

[70] Petru Lascău, Biserica în asediu, 1992, p. 162

[71] S.M. Burgess, G.B. McGree (Editors), Dictionary of Pentecostal and Charismatk Movements, Regency, Grand Rapids, 1988, p. 276

[72] Ibidem, p. 330-331 (s.v. Gcc); 770-771 (s.v. Schmitt)

[73] C.Cuciuc, Atlasul religiilor, p. 67

[74] Trandafir Sandru, Trezirea …, p. 89

[75] Vestitorul Evangheliei”, Octombrie, p. 6

[76]Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 139

[77] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 89

[78] Ibidem, p. 90

[79] Vestitorul Evangheliei”, Iunie 1947, p. 6

[80] „Cuvântul Adevărului”, Ianuarie 1935

[81] Din istoricul Bisericii Elim. Timişoara, în Revista „Elim” Timişoara, nr. 36-37, Octombrie – Decembrie 1998, p. 14-15

[82] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 89-90

[83] „Cuvântul Adevărului”, Noiembrie 1934

[84] Petru Ardeu, Istoria Bisericii Româneşti, manuscris, p 79

[85] I. M. Popescu, Istoria şi sociologia religiilor, partea I. Creştinismul 1996, p 231

[86] Petru Ardeu, loc. cit.

[87] I. M. Popescu, Creştinismul, 1996, p 231

[88] idem.

[89]Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 142

[90] Petru Ardeu, Istoria Bisericii Româneşti, manuscris, p. 97

[91] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 99

[92] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 142

[93] Ibid., p. 140

[94] Ibid., p. 155-156

[95] Petru Ardeu, Istoria Bisericii Româneşti, manuscris, p 97

[96] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 143-144; Trezirea…, p. 95, p. 100; Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 80; P Ardeu, ma­nuscris, p. 133

[97]Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 107

[98] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 92,96, 97

[99] Vestitorul Evangheliei”, Noiembrie – Decembrie 1945, p. 16

[100] „Universul”, 22 Februarie 1946

[101] .Vestitorul Evangheliei”, Aprilie 1946

[102] ,Vestitorul Evangheliei”, un număr special din 9 Iunie 1946

[103] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 66

[104] Vestitorul Evangheliei”, 15 Ianuarie 1947

[105] Vestitorul Evangheliei”, Mai 1946, p. 11; 3 Iunie 1946, p. 6

[106] Vestitorul Evangheliei”, Iulie 1946

[107] Vestitorul Evangheliei”, Septembrie 1946, p. 10

[108] Vestitorul Evangheliei”, 1 Iulie 1947; 1 Septembrie 1947; 15 Noiembrie 1947

[109] Vestitorul Evangheliei”, 1 Septembrie 1947

[110] Vestitorul Evangheliei”, 15 Ianuarie 1948, p. 7

[111] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..,, p. 144, Biserica penticostală a lui Dumnezeu…,1982, p. 36

[112] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 104

[113] „Dimineaţa”, nr . 1357, din 23 Februarie 1949

[114] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 145

[115] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, 1982, p. 36; Trezirea..:, p.104

[116] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 146

[117] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 146

[118] ibid. p. 144

[119] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 96

[120] Trandafir Sandru, Doctrinele biblice, ITP, Bucureşti, 1994

[121] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 117

[122] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 150

[123] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 105

[124] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 81

[125] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 147

[126] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 106

[127] Mărturie orală de la C. Roske

[128] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 147-148

[129] Mărturie orală de la Emil Bulgăr

[130] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, Trezirea…, p. 110

[131] Mărturie nepublicată de la Emil Bulgăr

[132] Mărturii nescrise de la Vasile Sondor, CV Roske şi alţii

[133] Trandafir Sandru, Trezire…, p. 108

[134] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 68, 83

[135] S. Grossu, Le Calvaire de la Roumanie Chretienne, Editions France- Empire, 1987(Versiunea română 1992); P. Caravia, V Constantinescu, Biserica întemniţată. România 1944-1989, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998

[136] Mărturii nepublicate de la C. V Roske

[137] Grossu, op. cit. versiunea română, p. 106, 154; V. Caravia, op. cit. p. 111

[138] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 109

[139] ibid, p. 96. Mărturii nepublicate de la Emil Bulgăr

[140]Manuscrisul lui Ardeu, p. 138; Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, p. 103

[141] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 102-103

[142] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 104,106

[143] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 187-190

[144] Ibid., p. 104-105

[145] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 149

[146] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 105

[147] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 149-150; Trezirea … “pp. 110-111.

[148] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 83,84,106

[149] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 116-118

[150] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 154

[151] S. Grossu, Calvarul…, p. 154

[152] Caravia, Biserica întemniţată. România 1944-1989, sub voce.

[153] Grossu, Calvarul…, p. 157-159, 156-167

[154] Caravia, op. cit., sub voce.

[155] Mărturii nescrise de ia Victor Opriş şi Radio Europa Liberă

[156] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 155; Grossu, Calvarul…, p. 162

[157] Grossu, op. cit., p. 166-167

[158] Grossu, op. cit., p. 161

[159] vezi Grossu, op. cit., p. 168-170

[160] Bochian, Viaţa unui pastor…, p. 69-70, 132-136

[161] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 154-155

[162] Din istoricul Bisericii Elim. Timişoara, în Revista „Elim” Timişoara, nr. 36-37, 1988, p. 1

[163] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 155; Pavel Bochian, Viaţa unui pastor…, p. 136-137

[164] Trandafir Sandru, Bis. Ap. penticostală… ,1982, p. 37

[165] Bochian, Viaţa unui pastor…, p. 83

[166] Caravia, op. cit., p. 111; S.V Caraman

[167] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 112-113

[168] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 156

[169] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 120-121

[170] Walter J. Hollenweger, Penticostalism, 1997, p. 328, n. 12

[171] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 122, 131

[172] Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, p. 164

[173] Populaţia penticostală din România la recensământul din 1992 în Revista „Elim”, Timişoara nr. 16, 1995

[174] C. V Roske în memoriam, în „Cuvântul Adevărului”, nr. 10 din Octombrie 1998, p. 2

[175] Trandafir Sandru, Trezirea…, p. 127

[176] J. E Tipei The Apostolic Church of God in România – ACG în Burgess şi McGec (editori), Dictionary of Pentecostal and Charismatk Movements, Regency, Grands Rapids 1988

STATUTUL DE ORGANIZARE Şl FUNCŢIONARE A CULTULUI CREŞTIN PENTICOSTAL -' BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ DIN ROMÂNIA

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

SECŢIUNEA 1

Principiile fundamentale

Art. 1. – În desfăşurarea activităţii sale, Cultul Creştin Penticostal are la bază următoarele principii:

a) principiul garantării dreptului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie al oricărei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constituţiei şi tratatelor religioase la care România este parte, reprezintă un principiu fundamental în activitatea Cultului Creştin Penticostal;

b) principiul nondiscriminării. Nicio persoană nu poate fi pusă în situaţie de inferioritate pentru credinţa sau apartenenţa sa la o grupare, asociaţie religioasă sau cult ori pentru exercitarea libertăţii religioase. Dobândirea şi exercitarea drepturilor religioase se realizează fără constrângere, în baza legii şi a prezentului statut;

c) principiul autonomiei. În raporturile sale cu statul român, Cultul Creştin Penticostal este autonom. Exercitarea credinţei penticostale se face în baza normelor stabilite de statutul de organizare şi funcţionare;

d) principiul egalităţii. Cultele legal recunoscute sunt egale în faţa legii şi a autorităţilor statale de orice rang. Raporturile Cultului Creştin Penticostal cu alte culte sau organizaţii se realizează pe baza respectului reciproc;

e) principiul conformităţii cu normele moral-creştine.

f) principiul sacralităţii familiei. Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.

Art. 2. Libertatea religioasă reprezintă dreptul oricărei persoane de a-şi manifesta credinţa religioasă în mod individual sau în public în cadrul Cultului, fără constrângeri sau restricţii. Norma de bază în exercitarea credinţei penticostale este reprezentată de Sfânta Scriptură şi de Statutul Cultului Creştin Penticostal, însoţit de Mărturisirea de credinţă.

Art. 3. Părinţii, tutorii sau alţi reprezentanţi legali au dreptul exclusiv de a opta pentru educaţia religioasă a copiilor minori, conform propriilor convingeri.

SECŢIUNEA a 2-a

Consideraţii generale privind Cultul Creştin Penticostal

Art. 4. – Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România se fundamentează pe învăţăturile Sfintelor Scripturi. În toate actele şi publicaţiile oficiale denumirea este: Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România (C.C.P. – B.D.A.R.).

Art. 5. – Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România este format din toate bisericile locale din ţară şi din străinătate, care în mod liber au adoptat Mărturisirea de credinţă penticostală, se organizează şi funcţionează după prezentul statut.

Art. 6. – Sediul Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România este în municipiul Bucureşti, str. Dr. Carol Davila nr. 81, sectorul 5, cu posibilitatea de a se schimba atunci când situaţia o cere.

Art. 7. – Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România este autonom faţă de stat. Principiile de credinţă ale Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România sunt cele cuprinse în Mărturisirea de credinţă.

Art. 8. – Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România respectă Constituţia şi legile ţării, potrivit principiului conformităţii legilor faţă de normele şi valorile moralspirituale promovate de Sfânta Scriptură.

CAPITOLUL II

Organizarea Cultului Creştin Penticostal

Art. 9. – (1) Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România are următoarele părţi componente:

a) Biserica locală, constituită dintr-un număr de cel puţin 10 membri.

b) Biserica filială, care se poate constitui şi cu mai puţin de 10 membri şi care aparţine din punct de vedere administrativ şi spiritual de o biserică locală;

c) Comunitatea Regională din România, constituită în baza unei hotărâri a Consiliului Bisericesc, formată dintr-un număr de biserici locale aparţinând unei anumite zone geografice din ţară;

d) Comunitatea Etnică din România, constituită în baza unei hotărâri a Consiliului Bisericesc, formată dintr-un număr de biserici locale aparţinând unei anumite etnii;

e) Comunitatea Teritorială din diaspora, constituită în baza unei hotărâri a Consiliului Bisericesc, formată dintr-un număr de biserici locale din una sau mai multe ţări;

f) Institutul Teologic Penticostal şi alte unităţi de învăţământ de alt rang, organizate potrivit dispoziţiilor Legii învăţământului, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi altor norme în domeniu;

g) Casa de Pensii şi Ajutoare a Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu
Apostolică din România, organizată potrivit normelor legale în vigoare referitoare la sistemul
de pensii şi asigurări sociale ale cultelor, denumită în continuare Casa de Pensii şi Ajutoare.

(2) Părţile componente ale Cultului Creştin Penticostal sunt persoane juridice, cu excepţia bisericii filială. Ele dobândesc personalitate juridică în condiţiile îndeplinirii cerinţelor prezentului statut.

Art. 10. – Structura de conducere a Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România este formată din:

a) Adunarea Generală;

b) Consiliul Bisericesc;

c) Comitetul Executiv;

d) Biroul Permanent.

CAPITOLUL III

Biserica locală

SECŢIUNEA 1

Scopurile bisericii locale

Art. 11. – Biserica penticostală locală este gruparea de credincioşi care, prin îndemnul şi călăuzirea Duhului Sfânt, într-un mod liber consimţit, acceptă şi respectă Sfânta Scriptură, Mărturisirea de credinţă şi Statutul Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România.

Art. 12. – Biserica penticostală locală are autonomie funcţională în condiţiile prezentului statut şi are ca normă de credinţă şi practică creştină Sfânta Scriptură, oglindită în Mărturisirea de credinţă.

Art. 13. – Scopurile esenţiale ale bisericii penticostale locale sunt:

a) glorificarea lui Dumnezeu;

b) păstrarea nealterată şi propovăduirea învăţăturii Sfintelor Scripturi;

c) ucenicizarea, creşterea spirituală şi educarea credincioşilor;

d) răspândirea Evangheliei pentru mântuirea celor pierduţi;

e) practicarea actelor de cult şi a părtăşiei frăţeşti;

f) ajutorarea celor în nevoi, ca manifestare a dragostei creştine.

SECŢIUNEA a 2-a

Constituire şi organizare

Art. 14. – (1) Biserica penticostală locală se constituie prin hotărârea Adunării Generale de constituire a Bisericii şi funcţionează în cadrul Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, pe baza autorizaţiei eliberate de Biroul Permanent, la cererea Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice, şi se înscrie în Registrul unic al persoanelor juridice de la sediul cultului.

(2) În prealabil, Comunitatea Regională, Teritorială sau Etnică se va convinge că credincioşii care solicită autorizarea cunosc, acceptă şi respectă prezentul statut şi că dispun de spaţiul necesar funcţionării ca biserică.

(3) În aceleaşi condiţii va fi autorizată şi biserica filială. Din punct de vedere spiritual şi administrativ, aceasta depinde de o biserică locală ce va fi menţionată pe autorizaţia bisericii filială.

Art. 15. – În situaţia în care se constată îndeplinirea condiţiilor necesare, iar situaţia o cere, se poate solicita Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice schimbarea autorizării bisericii filiale în biserică locală.

Art. 16. – Nici o biserică locală nu poate aparţine Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România dacă nu aparţine unei Comunităţi Regionale, Teritoriale sau Etnice.

Art. 17. – Desprinderea dintr-o biserică penticostală a unui grup de credincioşi, în vederea înfiinţării, în aceeaşi localitate, a unei noi biserici, se face cu aprobarea Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice şi numai atunci când această acţiune contribuie la progresul lucrării lui Dumnezeu.

Art. 18. – Autorizarea în cadrul Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu

Apostolică Penticostală din România a unei biserici dintr-o altă confesiune creştină, ai cărei membri acceptă şi practică în mod individual învăţătura penticostală, se va face la solicitarea Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice şi în urma unei monitorizări de minim un an. Din momentul autorizării, biserica devine parte componentă a Cultului Creştin Penticostal.

Art. 19. – Biserica penticostală locală este legal angajată faţă de terţi, prin semnătura pastorului şi cea a secretarului sau a unui delegat al acestora.

Art. 20. – (1) Ştampila bisericii este rotundă. Circumferinţa ei este delimitată de două cercuri concentrice la distanţă de 1 mm unul faţă de celălalt, cercul exterior fiind trasat cu o linie mai groasă. Pe circumferinţa interioară a cercului mai mic se scrie în formă rotundă “Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România”, iar pe un al doilea rând, interior, sub formă de cerc, se scrie biserica, după care urmează judeţul.

(2) În centrul ştampilei se află imaginea unui porumbel în zbor, care coboară, de la care pornesc raze în toate direcţiile, până la circumferinţa unui cerc imaginar cu diametrul corespunzător.

(3) Ştampila poate cuprinde de asemenea denumirea specifică a bisericii, de exemplu: Betel, Betania, Filadelfia şi altele asemenea.

(4) Modelul ştampilei este unic şi se află la sediul central al Cultului Creştin Penticostal -Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România.

Art. 21. – Biserica locală încetează să mai existe prin retragerea autorizaţiei, atunci când scopurile pentru care s-a constituit nu mai sunt îndeplinite sau când Comunitatea Regională, Teritorială sau Etnică constată că biserica nu mai respectă prezentul statut şi după ce s-au epuizat toate demersurile în soluţionarea crizei. Retragerea autorizatiei se face de catre Biroul Permanent la cererea Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice.

SECŢIUNEA a 3-a

Calitatea de membru al bisericii locale

A. Dobândirea calităţii de membru

Art. 22. – Calitatea de membru al bisericii locale se dobândeşte de către persoana care:

a) s-a întors la Dumnezeu cu pocăinţă şi credinţă, făcând dovada naşterii din nou;

b) l-a mărturisit pe Isus Hristos în apa botezului ca Domn şi Mântuitor, conform Sfintelor

Scripturi;

c) acceptă Sfânta Scriptură, Mărturisirea de credinţă şi prezentul Statut al Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România;

d) se înscrie ca membru, în evidenţele bisericii.

Art. 23. – Acceptul pentru botezul în apă a persoanelor nou-convertite, care au discernământ, se face la cererea acestora, de către pastorul bisericii, sau pastorul bisericii împreună cu comitetul acesteia. Aceste persoane vor urma un curs de pregătire biblică în vederea însuşirii adevărurilor de bază ale vieţii de credinţă. Vor fi acceptate la botez numai acele persoane care fac dovada unei întoarceri autentice la Dumnezeu.

Art. 24. – Calitatea de membru este personală şi netransmisibilă. Un credincios poate fi membru în acelaşi timp numai într-o singură biserică.

Art. 25. – (1) Credincioşii penticostali se pot transfera, la cerere scrisă, într-o altă biserică. (2) Se acceptă transferul de membri în bisericile penticostale şi al credincioşilor din alte biserici evanghelice, care acceptă Sfînta Scriptură, Mărturisirea de credinţă şi Statutul Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România.

(3) Analiza şi decizia cu privire la cerea de transfer se face de către pastorul bisericii

împreună cu comitetul bisericii.

(4) Membrii care pleacă din localitate sau din ţară pentru o perioadă mai mare de 6 luni, indiferent de motivul plecării, trebuie să ceară transferul de la biserica locală, iar la întoarcere vor aduce transferul de la biserica pe care au frecventat-o în perioada absenţei din biserica locală.

In situaţia în care în localitatea sau în zona în care a plecat un membru, nu este o biserică penticostală, el va trebui să păstreze o legătură operativă cu biserica în care este memmbru, iar la revenirea sa, va avea o întâlnire cu păstorul bisericii în vederea reintegrării în biserică

(5) Un membru care se află în procesul de cercetare din partea bisericii, sau de luare de măsuri disiciplinare, nu se poate sustrage măsurilor disciplinare prevăzute de prezentul statut, prin transferul în altă biserică.

B. Încetarea calităţii de membru:

Art. 26. – Calitatea de membru al bisericii încetează prin retragere, transfer, excludere sau deces. Retragerea ca membru trebuie să fie comunicată conducerii bisericii în scris. Persoanele care pierd calitatea de membru nu au niciun drept asupra bunurilor şi valorilor aduse sub orice titlu în patrimoniul bisericii şi nici urmaşii lor.

C. Drepturile membrilor

Art. 27. – Drepturile membrilor bisericii locale sunt:

a) să participe la adunările generale ale bisericii, cu drept de vot;

b) să fie aleşi în diferite slujbe spirituale sau administrative, potrivit chemării lui Dumnezeu şi în funcţie de calităţile spirituale, capacităţile intelectuale şi disponibilitatea necesară;

c) să li se oficieze actele de cult de care au nevoie;

d) să beneficieze de asistenţă spirituală din partea bisericii;

e) să se poată transfera într-o altă biserică, la cerere.

D. Obligaţiile membrilor

Art. 28. – Îndatoririle membrilor bisericii locale sunt:

a) să trăiască în spiritul învăţăturilor Sfintelor Scripturi şi să respecte prezentul statut;

b) să frecventeze cu regularitate serviciile divine şi să îşi aducă contribuţia la împlinirea menirii bisericii;

c) să îi respecte pe ceilalţi membri, pe slujitorii bisericii, să respecte rânduiala bisericii locale şi să se supună hotărârilor conducerii acesteia;

d) să contribuie cu regularitate la susţinerea financiară a bisericii prin zeciuieli şi donaţii, potrivit învăţăturii Sfintelor Scripturi şi nevoilor lucrării lui Dumnezeu.

E. Disciplinarea membrilor. Reguli şi proceduri

Art. 29. – (1) Fiecare membru al bisericii este supus disciplinei acesteia.

(2) Disciplinarea bisericească se exercită de conducerea bisericii, sub îndrumarea
pastorului, cu următoarele scopuri:

a) pentru a îndemna la pocăinţă şi a-l recupera pe cel căzut;

b) pentru a păstra sănătatea morală şi spirituală a bisericii;

c) pentru a păstra unitatea şi armonia în cadrul bisericii;

d) pentru a păstra neştirbită mărturia bisericii în faţa lumii.

(3) Formele de disciplinare care se aplică în biserică sunt:

a) mustrare personală de către pastor sau conducătorul bisericii;

b) mustrare în faţa comitetului bisericii;

c) retragerea unor drepturi: dreptul de a sluji în biserică, dreptul de a participa la Cina

Domnului, pe o perioadă nedeterminată. Retragerea unuia sau a mai multor drepturi de membru printr-o măsură disciplinară, duce implicit la pierderea dreptului de vot în cadrul Adunarii Generale şi a calitatii de membru în comitetul bisericii dacă o deţine, pe toată perioada de disciplinare; d) excluderea; după caz, poate fi însoţită de interdicţia accesului persoanei excluse în locaşul de cult al bisericii care a decis excluderea.

(4) a) În desfăşurarea activităţii sale, biserica poate decide, în cazuri riguros determinate, interzicerea accesului în locaşul de cult a unor persoane care tulbură serviciile divine.

b) În situaţii excepţionale, disciplinarea unui membru poate fi hotărâtă de către un for ierarhic superiror, atunci când se constată în mod nemijlocit un comportament injurios şi abuziv faţă de forul respectiv.

(5) Sancţiunile prevăzute la alin. (3) lit. c – d din prezentul articol, se trec într-un proces-verbal semnat de conducerea bisericii, se aduc la cunoştinţă celui în cauză şi se comunică Adunării Generale.

(6) Persoana faţă de care s-a aplicat o formă de disciplinare are dreptul de a se adresa în scris, prin contestaţie, Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice, ca organ ierarhic superior, în termen de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii.

(7) Aplicarea formei extreme de disciplinare, excluderea, se face cu confirmarea Comunităţii
Regionale, Teritoriale sau Etnice, pentru următoarele abateri:

a) căderea în păcate grave şi trăirea în păcat;

b) trăirea nedemnă din punct de vedere moral, trăire care aduce prejudicii grave bisericii şi lucrării lui Dumnezeu;

c) răspândirea de învăţături şi practici contrare adevărului biblic;

d) subminarea cu premeditare a unităţii şi autorităţii bisericii prin producerea de dezbinări sau prin răspândirea de zvonuri care pot duce la aceasta;

e) absenţa îndelungată şi nejustificată de la serviciile divine şi de la activităţile desfăşurate în cadrul bisericii.

f) săvârşirea unor fapte menite să prejudicieze mărturia evangheliei, imaginea bisericii şi a slujitorilor ei, prin acţiuni în instanţă, nejustificate şi intervenţii în spaţiul public -televiziune, publicaţii, bloguri etc.

(8) Repunerea în drepturi, respectiv reprimirea celui pus sub disciplină, conform alin. (3) lit. c – d din prezentul articol, se face de către pastor împreună cu comitetul bisericii, atunci când acesta:

a) se căieşte din toată inima de abaterile sale;

b) face dovada că viaţa lui s-a îndreptat şi că a fost iertat de Domnul pentru faptele sale;

c) se supune rânduielilor bisericii;

d) cere în scris să fie reprimit.

(9) În cazul reprimirii celui exclus, aceasta se comunică Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice spre confirmare. Excluderea, precum şi reprimirea vor fi consemnate într-un proces-verbal şi operate în evidenţele de membri ale bisericii.

(10) Orice formă de disciplinare aplicată de biserica locală, va fi respectată în toate bisericile locale din cadrul Cultului Creştin Penticostal. Ridicarea sancţiunii de orice formă poate fi făcută numai de biserica sau forul ierarhic superior în care s-a aplicat sancţiunea sau de biserica în care s-a transferat ca membru sub disciplină, în condiţiile Art. 29 alin. 8.

F. Alte categorii de persoane

Art. 30. – (1) Sunt consideraţi aparţinători ai bisericii următorii:

a) minorii nebotezaţi din familiile credincioşilor penticostali, care frecventează serviciile divine ale bisericii;

b) persoanele care frecventează în mod constant serviciile religioase şi încă nu au fost botezate, dar care şi-au exprimat opţiunea scrisă în acest sens.

(2) Aparţinătorii beneficiază de următoarele drepturi: a) să participe la slujbele bisericii;

b) să beneficieze de îndrumare spirituală din partea bisericii.

(3) Aparţinătorii au obligaţia de a se încadra în disciplina şi în rânduiala bisericii locale.

SECŢIUNEA a 4-a

Slujitorii bisericii

A. Categoriile de slujitori

Art. 31. – Potrivit principiului Noului Testament cu privire la preoţia tuturor credincioşilor, fiecare credincios este chemat să slujească în biserică, potrivit darului încredinţat lui de Dumnezeu şi recunoscut de biserică.

Art. 32. – Biserica penticostală recunoaşte slujbele spirituale din biserică, potrivit Epistolei către Efeseni 4: 11-13: apostoli, proroci, evanghelişti, păstori şi învăţători, precum şi potrivit Epistolei 1Tim. 3: 1-13: prezbiteri şi diaconi.

Art. 33. – Credincioşii care dovedesc maturitate spirituală şi calităţi de slujire menite să contribuie la desăvârşirea spirituală a celorlalţi membri ai bisericii pot sluji ca:

a) pastori – slujitorii ordinaţi care răspund de toate problemele spirituale şi administrative ale bisericii şi oficiază toate actele de cult. Ei pot fi pastori coordonatori, pastori asistenţi, pastori de sector sau pastori coordonatori de zonă;

b) prezbiteri – slujitorii ordinaţi care oficiază toate actele de cult ce le sunt repartizate de pastor;

c) diaconi – slujitorii ordinaţi care oficiază numai Cina Domnului, binecuvântările de copii şi înmormântările, sub îndrumarea pastorului, şi care se ocupă de problema ajutorărilor în biserică;

d) apostoli, misionari – slujitorii trimişi de biserică în ţară sau în străinătate pentru a înfiinţa biserici noi într-o altă cultură, prin răspândirea Evangheliei, pentru a întări bisericile mai mici sau/şi pentru a desfăşura activităţi cu caracter social-umanitar;

e) evanghelişti – slujitorii recunoscuţi şi trimişi de biserică să răspândească Evanghelia pentru mântuirea celor pierduţi, prin evanghelizări publice sau de la om la om;

f) învăţători – slujitorii recunoscuţi de biserică, ce se ocupă de educaţia biblică a membrilor bisericii, a nou-convertiţilor, a tinerilor şi copiilor. Ei trebuie să fie capabili să predea corect şi eficient învăţăturile Sfintelor Scripturi;

g) proroci – slujitorii recunoscuţi de biserică, ce comunică mesaje din partea lui Dumnezeu prin manifestarea slujbei profetice.

B. Ordinarea slujitorilor. Condiţii şi proceduri

Art. 34. – Pastorul are obligaţia de a identifica şi de a recunoaşte chemarea specifică a fiecărui slujitor din partea lui Dumnezeu. După consultarea Comitetului bisericii va proceda la învestirea în lucrarea divină după caz, prin recunoaştere sau prin actul ordinării, cu rugăciune şi punerea mâinilor. Actul ordinării nu se aplică femeilor.

Art. 35. – Aprobarea slujitorilor în vederea ordinării se face de către Adunarea Generală a bisericii, la propunerea pastorului bisericii, prin votul secret a cel puţin două treimi din numărul membrilor prezenţi.

Art. 36. – (1) Slujitorul propus pentru ordinare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie botezat cu Duhul Sfânt şi plin de Duhul Sfânt;

b) să fie căsătorit şi să aibă o bună mărturie în familie

c) să nu fi fost sancţionat disciplinar pe linie bisericească, conform art. 29 alin. (3) lit. c­d;

d) să nu aibă în viaţa creştină antecedente incompatibile cu calitatea de slujitor ordinat;

e) să îndeplinească criteriile prevăzute de Scriptură în epistolele 1 Tim. 3: 1 -13 şi Tit: 1.

6-9:

f) să aibă vârsta de minimum 22 de ani şi maximum 55 de ani, pentru diaconi, iar pentru prezbiteri şi pastori vârsta de minimum 27 de şi maximum 60 de ani.

g) să aibă o vechime de cel puţin 5 ani în Cultul Creştin Penticostal şi minimum 2 ani în biserica ce îl propune spre ordinare.

h) dacă un slujitor propus spre ordinare a divorţat când era necredincios, nu poate fi
ordinat.

(2) În vederea ordinării sau recunoaşterii, slujitorii propuşi vor fi examinaţi din punct de vedere doctrinar, după cum urmează:

a) pastorii – de către Comitetul Executiv;

b) prezbiterii şi diaconii – de către conducerea Comunităţii Regionale, Teritoriale sau

Etnice;

c) apostolii, misionarii şi evangheliştii – de către conducerea Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice.

(3) Comisia de ordinare a slujitorilor va fi formată din cel puţin 3 pastori, în cazul ordinării pastorilor şi prezbiterilor, şi din cel puţin 2 pastori în cazul ordinării diaconilor.

Art. 37. – (1) Fiecare slujitor ordinat va semna un angajament solemn de fidelitate faţă de Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România şi va primi o legitimaţie care îi atestă dreptul de a-şi exercita slujba pentru care a fost învestit.

(2) Slujitorii ordinaţi în alte biserici din ţară sau în străinătate, care se înscriu ca membri într-o altă biserică, vor fi supuşi votului de recunoaştere a ordinării de acea biserică, dacă nevoia lucrării o cere, cu avizul Comunităţii Regionale, Etnice sau Teritoriale, dar nu mai devreme de un an de la înscrierea ca membru în biserică.

(3) Atunci când o biserică sau un grup de biserici solicită ordinarea unui slujitor membru în altă biserică, el trebuie să aibă acordul a 2/3 din voturile Adunării Generale a bisericii unde este membru, sau să se transfere ca membru în biserica ce îl solicită, unde va trebui să întrunească acelaşi procent.

(4) La data comunicării procesului verbal al ordinării slujitorului, comunitatea emite o decizie de numire în slujbă a acestuia.

(5) Slujitorii ordinaţi nu pot fi angajaţi politic. O asemenea angajare atrage după sine incompatibilitate cu slujba spirituală. Revenirea în slujire se face prin consultarea bisericii, prin votul a 2/3 din cei prezenţi.

C. Pierderea calităţii de slujitor. Condiţii şi proceduri

Art. 38. – (1) Calitatea de slujitor poate fi suspendată din următoarele motive:

a) încălcarea condiţiilor biblice care au stat la baza ordinării;

b) încălcarea angajamentului solemn de slujitor al bisericii;

c) abateri de la prevederile prezentului statut;

d) abateri grave sau repetate de la conduita spirituală personală;

e) nerespectarea sistematică a atribuţiilor de slujire.

(2) În urma sesizării scrise şi documentate din partea unor persoane, a unui grup de credincioşi, sau a bisericii, Biroul Permanent al Comunităţii verifică veridicitatea faptelor sesizate şi decide dacă se impune suspendarea prevăzută la alin. (1). În cazul în care cele sesizate se dovedesc întemeiate, Comitetul Comunităţii Regionale, Etnice sau Teritoriale, în cazul diaconilor şi prezbiterilor, declanşează şi finalizează procedura de suspendare. In cazul în care sesizarea priveşte un pastor, Comitetul Comunităţii Regionale, Etnice sau Teritoriale o va înainta Comitetului Executiv care va delibera asupra situaţiei, verificând condiţiile de legalitate şi legitimitate ale cauzei. Pe toată durata procesului de suspendare părţile implicate în cauză au dreptul la contestaţie, potrivit procedurii de contencios.

(3) Suspendarea încetează şi partea sacţionată poate reveni în slujire, în condiţiile revizuirii comportamentului şi a unei hotărâri a aceleiaşi autorităţi care a decis iniţial sancţionarea.

Art. 39. – (1) Calitatea de slujitor poate fi revocată în situaţiile prevăzute în art. 38, dacă gravitatea situaţiei o impune. Revocarea poate fi decisă dacă în intervalul suspendării persoana în cauză nu îşi revizuieşte comportamentul sau atitudinea care a dus la aplicarea suspendării.

(2) Procedura revocării se realizează potrivit art. 38 alin. (2).

(3) Atât pe perioada suspendării cât şi în cazul revocării, autoritatea care a decis-o poate stabili o măsură disciplinară şi asupra calităţii sale de membru.

(4) Orice hotarâre de disciplinare a unui slujitor se va face în scris, cu motivarea acesteia. Hotărîrea motivată se va comunica Comunităţii, sau Bisericii după caz.

(5) Atât pe perioada suspendării, cât şi în cazul revocării se retrage legitimaţia de slujitor.

Art. 40. – Slujitorii bisericii sunt obligaţi să păstreze secretul mărturisirii personale. În relaţia cu autorităţile de stat, slujitorul poate invoca secretul mărturisirii, după caz, potrivit libertăţii de conştiinţă.

D. Angajarea slujitorilor

Art. 41. – (1) Biserica hotărăşte angajarea slujitorilor prevăzuţi la art. 36, în funcţie de nevoi şi de posibilităţi. În afară de aceştia, biserica mai poate angaja personal administrativ şi de specialitate.

(2) Angajarea personalului se face de către Comunitatea Regională, Teritorială sau Etnică, la cererea comitetului bisericii, conform statului de funcţii, aprobat de Adunarea Generală a bisericii, atunci când biserica locală nu are posibilitatea să facă acest lucru.

SECŢIUNEA a 5-a

Conducerea bisericii locale

A. Pastorul bisericii

Art. 42. – (1) Biserica penticostală locală este condusă de pastorul ales de Adunarea Generală a bisericii şi confirmat de Comunitatea Regională, Teritorială sau Etnică şi de Comitetul Executiv al Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România.

(2) Pastorul este ajutat în activitatea sa de comitetul bisericii, ales de asemenea de Adunarea Generală.

Art. 43. – Pastorul bisericii are următoarele atribuţii:

a) predicarea şi învăţarea Sfintelor Scripturi;

b) pregătirea şi îndrumarea celorlalţi slujitori ai bisericii;

c) organizarea şi îndrumarea activităţilor spirituale şi administrative ale bisericii;

d) consilierea pastorală a membrilor bisericii;

e) coordonarea serviciilor divine la care este prezent;

f) prezidarea şedinţelor comitetului bisericii şi în lipsa sa, delegarea acestei responsabilităţi unui alt slujitor din comitetul bisericii;

g) coordonarea activităţii membrilor comitetului bisericii, precum şi a tuturor compartimentelor bisericii; h) oficierea actelor de cult, ocazii în care poate solicita ajutorul celorlalţi slujitori ordinaţi.

Art. 44. – Bisericile cu peste 300 de membri pot avea pe lângă pastorul coordonator şi unul sau mai mulţi pastori asistenţi, în raport cu numărul de membri ai bisericii. Aceştia ajută nemijlocit la îndeplinirea atribuţiilor pastorale şi preiau responsabilităţile ce le sunt delegate de către pastorul coordonator.

Art. 45. – (1) Nimeni nu poate fi promovat direct pastor, fără a fi îndeplinit o stagiatură în slujba de diacon, apoi ca prezbiter.

(2) Pentru a fi ordinat ca pastor, un slujitor trebuie să slujească unei biserici de cel puţin 100 de membri, sau două biserici(nu filiale) care însumează cel puţin 100 de membri;

(3) Pastorul va putea deţine o slujbă de conducere până la împlinirea vârstei de 65 de ani, iar dacă biserica şi conducerea Comunităţii consideră că încă este eficient în poziţia de pastor, poate sluji până la împlinirea vârstei de 70 de ani.

Art. 46. – (1) În vederea bunei desfăşurării a activităţii, în cadrul Comunităţii Regionale, Etnice sau Teritoriale pot funcţiona pastori de sector sau pastori coordonatori de zonă.

(2) Pastorii de sector au atribuţiile pastorilor care deservesc bisericile locale, dar le exercită în mai multe biserici care alcătuiesc un sector de slujire.

(3) Pastorii coordonatori de zonă au următoarele atribuţii:

a) reprezintă autoritatea delegată a Comunităţii în teritoriu

b) supraveghează şi îndrumă activitatea spirituală şi administrativă a bisericilor de pe teritoriul cel puţin al unui judeţ;

c) primesc sesizările pastorilor de sector sau ale bisericilor din teritoriu cu privire la diferite
nevoi spirituale sau abateri de la rânduiala duhovnicească şi se implică în rezolvarea lor,
ţinând cont de responsabilităţile celorlalţi slujitori şi conlucrând armonios cu aceştia;

d) sesizează preşedintele comunităţii regionale cu privire la abaterile slujitorilor de la
morala sau doctrina sănătoasă ori de la rânduiala duhovnicească a Bisericii Penticostale şi
propune analizarea acestora de către comitetul Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice,
ori de Comisia de disciplină.

B. Comitetul bisericii

Art. 47. – (1) Comitetul bisericii locale se compune din pastor, conducător, acolo unde nu este un pastor local, secretar, casier, 2 cenzori şi mai mulţi membri, după cum decide Adunarea Generală. Dacă pe perioada exercitării mandatului numărul membrilor în comitet se descompletează cu mai puţin de 50%, atunci pastorul împreună cu comitetul cooptează persoanele ce vor fi supuse alegerii Adunării Generale prin vot deschis, care să întrunească majoritatea simplă.

Pierderea calităţii de membru în comitetul bisericii are loc atunci când:

– îşi pierde calitatea de membru al bisericii;

– îşi prezinta demisia;

– este demis; Demiterea survine în cazul în care

– Condiţiile statutare care au stat la baza alegerii sale sunt încălcate;

– In cazul absenţei nemotivate de la cinci sedinţe consecutive ale comitetului. Procedura demiterii va fi iniţiată de către pastor şi comitetul bisericii şi va fi supusă votului Adunării Generale.

(2) Pastorul coordonează activitatea comitetului bisericii, iar conducătorul conduce serviciile divine în lipsa pastorului, potrivit competenţelor ce îi sunt delegate de către acesta.

(3) Secretarul ţine evidenţa membrilor bisericii, efectuează corespondenţa, întocmeşte procesele-verbale ale şedinţelor de comitet şi ale Adunării Generale şi ţine la zi evidenţa patrimoniului acesteia.

(4) Casierul răspunde de gestiunea casieriei, păstrează banii şi alte valori, ţine registrele de casă şi de bancă la zi şi efectuează plăţi în baza hotărârilor pastorului, comitetului bisericii, respectiv a dispoziţiilor de plată semnate de cei în drept.

(5) Cenzorii controlează din proprie iniţiativă operaţiunile financiar-contabile ale bisericii, semestrial, şi consemnează constatările făcute într-un proces-verbal.

(6) In cazuri de excepţie, casierul şi cenzorii pot fi numiţi şi din afara comitetului bisericii. (7) Ceilalţi membri ai comitetului bisericii vor avea atribuţiile stabilite în cadrul comitetului bisericii.

Art. 48. – Comitetul bisericii sub coordonarea pastorului, conduce activitatea bisericii pe tot timpul mandatului încredinţat, potrivit următoarelor atribuţiuni:

a. stabileşte direcţiile şi obiectivele de dezvoltare ale bisericii;

b. urmăreşte respectarea bunei rânduieli în biserică;

c. hotărăşte şi aplică măsurile de disciplinare a membrilor, în caz de abateri;

d. îngrijeşte de săraci, văduve şi orfani;

e. întocmeşte bugetul bisericii şi îl supune spre aprobare Adunării Generale;

f. rezolvă orice alte sarcini încredinţate de Adunarea Generală.

g. desemnează delegaţii bisericii pentru Adunarea Generală a Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice.

Art. 49. – (1) Alegerile de comitet se fac o dată la 4 ani. Adunarea Generală a bisericii poate acorda cel mult un nou mandat comitetului în exerciţiu. Procedura este stabilită în Regulamentul electoral.

(2) Propunerile candidaţilor pentru a fi aleşi în noul comitet al bisericii vor fi făcute de pastorul bisericii sau de pastor în colaborare cu o comisie, formată din oameni cu o experienţă deosebită în lucrare.

(3) Candidaţii propuşi pentru a fi aleşi în Comitetul bisericii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să aibă un caracter ales şi o înaltă ţinută morală şi spirituală;

b) să locuiască împreună cu soţia şi să aibă o mărturie demnă în ceea ce priveşte familia lor;

c) să aibă capacitatea şi disponibilitatea de a îndeplini sarcinile încredinţate;

d) să aibă o vechime de cel puţin 5 ani în cadrul Cultului Penticostal şi 2 ani în biserica respectivă; fac excepţie bisericile nou-înfiinţate;

e) să se fi achitat de toate îndatoririle ce decurg din calitatea de membru,

f) să nu fi fost sancţionat disciplinar pe linie bisericească pentru abateri grave, conform art. 29 alin. 3 lit. c-d.

C. Adunarea generală a bisericii

Art. 50. – (1) Adunarea Generală a bisericii este alcătuită din toţi membrii care beneficiază de drepturi depline şi este statutară, dacă s-a anunţat de către pastor cu cel puţin două săptămâni înainte, indiferent de numărul celor prezenţi.

(2) Adunarea generală a bisericii se întruneşte o dată pe an în şedinţă ordinară, şi ori de câte ori este nevoie, în şedinţe extraordinare.

(3) Adunarea generală a bisericii are următoarele atribuţii:

a) alege pastorul bisericii şi îl pune în slujbă cu acordul Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice şi în prezenţa delegatului acesteia;

b) aprobă solicitarea de supunere la vot a reconfirmării oricărui slujitor ordinat, făcută de către pastor sau de către comitetul bisericii. Reconfirmarea se face cu majoritatea simplă.

c) alege comitetul bisericii şi conducătorul acesteia, acolo unde nu există un pastor local, la expirarea mandatului sau când situaţia o impune;

d) solicită Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice recunoaşterea slujitori aleşi;

e) aprobă execuţia bugetară şi descărcarea de gestiune a comitetului bisericii, precum şi bugetul bisericii;

f) aprobă cumpărările şi vânzările de bunuri mobile de valoare ridicată şi imobile, precum şi alte investiţii necesare bunei desfăşurări a activităţii şi hotărăşte mutarea locaşului de cult la o altă adresă;

(4) Adunarea Generală a bisericii se convoacă şi este prezidată de pastor, iar în lipsa acestuia, de către un alt membru cu funcţie de răspundere: pastor asistent, prezbiter, diacon sau conducător de biserică, delegat de pastor ori de Comunitatea Regională, Teritorială sau E tnică.

(5) În situaţii deosebite, ca urmare a sesizării scrise, motivate şi semnate de majoritatea membrilor comitetului bisericii sau cel puţin de o treime din numărul membrilor bisericii, Comunitatea Regională, Teritorială sau Etnică convoacă Adunarea Generală a bisericii, cu anunţarea în scris, cu cel puţin o săptămână înainte.

SECŢIUNEA a 6-a

Activităţile bisericii locale

Art. 51. – Biserica, prin slujitorii, membrii şi aparţinătorii ei, îşi desfăşoară activitatea spirituală, culturală, de învăţământ, social-caritabilă şi administrativ-gospodărească.

Art. 52. – Biserica are datoria să depună mărturie creştină prin cuvânt şi faptă, pentru a răspândi Evanghelia şi dragostea lui Dumnezeu în societate.

Art. 53. – Biserica acordă asistenţă spirituală membrilor şi aparţinătorilor ei, persoanelor din afara ei care i-o solicită, precum şi tuturor categoriilor sociale care au nevoie de asistenţă în orfelinate, aziluri, unităţi de învăţământ, spitale, unităţi militare, penitenciare şi alte unităţi.

Art. 54. – (1) Biserica îşi desfăşoară slujbele religioase obişnuite în lăcaşul propriu, închiriat sau în orice alt spaţiu destinat acestui scop.

(2) Zilele şi orele în care au loc serviciile divine se stabilesc de către fiecare biserică în parte.

(3) Slujbele speciale sau ocazionale ale bisericii pot fi organizate în aer liber, în săli publice, în alte spaţii amenajate special sau pe stadioane.

(4) Serviciile divine sunt publice şi poate participa în cadrul lor orice persoană, cu condiţia respectării rânduielii stabilite de către biserică.

Art. 55. – Biserica poate organiza studii biblice, rugăciuni şi grupe de părtăşie în casele membrilor sau aparţinătorilor ei. Grupele de studiu biblic, de rugăciune şi cele de părtăşie frăţească nu constituie organizaţii bisericeşti de sine stătătoare.

Art. 56. – Biserica poate înfiinţa, organiza şi întreţine, singură sau în asociere cu alte biserici, unităţi de învăţământ religios de orice grad, societăţi misionare, tabere şcolare şi de tineret, unităţi medico-farmaceutice, orfelinate, aziluri, alte obiective cu caracter social, case de odihnă, edituri, tipografii, mijloace de informare în masă, unităţi productive, cimitire confesionale şi alte activităţi pe linia scopului propus, în spiritul prezentului statut.

Art. 57. – Biserica poate trimite misionari în ţară şi în străinătate pentru răspândirea Evangheliei şi pentru activităţi cu caracter social-umanitar.

SECŢIUNEA a 7-a

Patrimoniul bisericii

Art. 58. – Biserica locală, prin Adunarea Generală, dispune de patrimoniul şi de fondurile ei, fără niciun amestec din afară. Gestionarea acestora se face de către pastor şi Comitetul bisericii.

În caz de dizolvare a bisericii locale, patrimoniul acesteia va trece la Comunitatea Regională, Etnică sau Teritorială de care aparţine.

Art. 59. – Biserica poate avea în proprietate lăcaşul de cult cu anexele şi terenurile aferente, case pastorale şi pentru personalul de serviciu, clădiri şi terenuri pentru unităţile de învăţământ, unităţi sanitare, de caritate şi de odihnă, mijloace materiale şi tehnice necesare desfăşurării activităţii proprii, cimitir confesional şi alte bunuri.

Art. 60. – În vederea dobândirii sau înstrăinării bunurilor mobile şi imobile, biserica nu are nevoie de avizul sau aprobarea unui organ ierarhic superior, cu excepţia bunurilor imobile care au destinaţia de lăcaş de cult.

Art. 61. – Biserica se întreţine din contribuţiile şi zeciuielile membrilor ei, din donaţii din partea persoanelor fizice sau juridice din ţară şi din străinătate, cu respectarea principiului biblic privind moralitatea provenienţei acestora, şi din alte activităţi proprii.

Art. 62. – Donaţiile de orice natură făcute bisericii în mod legal intră în proprietatea acesteia şi nu pot fi restituite sub nicio formă.

Art. 63. – În spiritul învăţăturii Sfintelor Scripturi, potrivit nevoilor concrete ale lucrării lui Dumnezeu şi potrivit hotărârii Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice a Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, fiecare biserică are datoria să participe la susţinerea financiară a acestora.

CAPITOLUL IV

Comunitatea regională, teritorială sau etnică

SECŢIUNEA 1

Constituirea comunităţii

Art. 64. – (1) Bisericile penticostale locale de pe raza unuia sau a mai multor judeţe formează o Comunitate Penticostală Regională, cu scopul de a se sprijini reciproc în lucrarea de evanghelizare şi de zidire duhovnicească, precum şi pentru a avea un mijloc de reprezentare colectivă în faţa autorităţilor locale şi în relaţiile lor cu conducerea Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din Romania.

(2) Bisericile care se află pe teritoriul unui judeţ sau al unor judeţe unde s-a constituit o Comunitate Regională nu pot aparţine sub nici o formă altei Comunităţi regionale decât aceleia care funcţionează pe teritoriul respectiv. Fiecare comunitate exercită atribuţiunile sale doar în raport cu bisericile din jurisdicţia sa.

Art. 65. – (1) Bisericile locale dintr-una sau mai multe ţări învecinate se pot uni pentru a forma o Comunitate Penticostală Teritorială din diaspora, cu scopul de a se sprijini reciproc în lucrarea de evanghelizare şi de zidire duhovnicească, precum şi pentru a avea un mijloc de reprezentare colectivă în faţa autorităţilor locale şi în relaţiile lor cu conducerea Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din Romania.

(2) Dobândirea personalităţii juridice se face cu respectarea dispoziţiilor legale specifice statului pe al cărui teritoriu îşi deşfăşoară activitatea.

Art. 66. – Bisericile penticostale locale aparţinând unei anumite etnii se pot uni pentru a constitui o Comunitate Penticostală Etnică, având acelaşi scop prevăzut la art. 52.

Art. 67. – Înfiinţarea unei Comunităţi Regionale, Teritoriale sau Etnice se face prin hotărârea Adunării de constituire, a delegaţilor tuturor bisericilor implicate, cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul acestora şi cu aprobarea Consiliului Bisericesc. Din rândul delegaţilor trebuie să facă parte pastorii şi conducătorii bisericilor.

Numărul minim de membri, necesar pentru înfiinţarea unei comunităţi noi, trebuie să fie cel puţin egal cu norma de reprezentare pentru un membru în Consiliul Bisericesc.

SECŢIUNEA a 2-a

Atribuţiile comunităţii regionale, teritoriale sau etnice

Art. 68. – Atribuţiile Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice sunt:

a. reprezintă autoritatea delegată a Cultului Creştin Penticostal în teritoriu

b. asistă bisericile locale în lucrarea de zidire spirituală, de vestire a Evangheliei şi de educaţie creştină;

c. încurajează şi ajută la înfiinţarea de noi biserici;

d. pregăteşte slujitori duhovniceşti pentru bisericile din cadrul comunităţii;

e. asistă bisericile, la solicitarea acestora, sau prin autosesizare şi intervine când situaţia o impune, în probleme de disciplină bisericească, având statut de instanţă de apel;

f. hotărăşte asupra propunerilor făcute de biserici cu privire la ordinarea de noi slujitori;

g. efectuează, la cerere, angajarea şi plata personalului ce deserveşte bisericile locale, din fondurile provenite de la acestea, precum şi angajarea şi plata personalului propriu;

h. îndrumă şi exercită controlul de legalitate în problemele financiare ale bisericilor;

i. îndeplineşte alte activităţi specifice pentru realizarea obiectivului pentru care a
fost constituită.

SECŢIUNEA a 3-a

Conducerea Comunităţii

Art. 69. – Organele de conducere ale Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice sunt:

a) Adunarea Generală;

b) Comitetul Comunităţii;

c) Biroul Permanent.

A. Adunarea Generală a comunităţii regionale

Art. 70. – (1) Adunarea Generală a Comunităţii Regionale se compune din toţi păstorii legitimaţi şi cu responsabilităţi pastorale în cadrul comunităţii şi câte un delegat la 200 de membri.

(2) Adunarea Generală a Comunităţii Teritoriale se compune din toţi păstorii legitimaţi în cadrul comunităţii şi câte un delegat la 50 de membri.

(3) Adunarea Generală a Comunităţii Etnice se compune din toţi păstorii legitimaţi în cadrul comunităţii şi câte un delegat la 25 de membri.

(4) Adunarea Generală a Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice se convoacă de Biroul Permanent al Comunităţii o dată la 4 ani, în Adunare Generală Electivă Ordinară, şi ori de câte ori este nevoie în Adunarea Generală Extraordinară.

(5) Adunările Generale Elective ordinare ale Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice vor fi prezidate de către un membru al Comitetului Executiv.

(6) Atribuţiile Adunării Generale a Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice sunt:

a) primeşte raportul Comitetului Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice şi aprobă descărcarea de gestiune pe baza raportului Comisiei de cenzori;

b) alege Comitetul Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice, Biroul Permanent şi Comisia de cenzori;

c) revocă Comitetul Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice şi Biroul Permanent atunci când constată că membrii acestora nu mai corespund condiţiilor statutare care au stat la baza alegerii lor;

d) alege pentru următorii 4 ani reprezentanţii comunităţii în Consiliul Bisericesc;

e) ia orice hotărâri care privesc bunul mers al Comunităţii Regionale, Teritoriale sau

Etnice.

B. Comitetul Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice

Art. 71. – (1) Comitetul Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice este ales de Adunarea Generală şi se compune din 5 până la 11 pastori.

(2) Pentru a fi aleşi în Comitetul Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice, pastorii trebuie îndeplinească următoarele condiţii:

a) să aibă o vechime de cel puţin 5 ani în pastoraţie şi să nu depăşească vârsta de 65

de ani.

b) să fie recunoscuţi pentru ataşamentul lor ferm la doctrina, rânduiala şi valorile morale şi spirituale ale Cultului Penticostal;

c) să fie recunoscuţi pentru principialitatea şi probitatea caracterului lor creştin;

d) să fi dovedit eficienţă şi competenţă în lucrarea lor pastorală;

e) să locuiască împreună cu soţia şi să aibă o mărturie demnă în ceea ce priveşte familia lor;

f) să nu fi fost sancţionaţi disciplinar pentru abateri, în condiţiile Art. 38, alin.1

(3) (a) Comitetul Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice se compune din preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi mai mulţi membri, până la completarea numărului statutar. Dintre aceştia se aleg prioritar pastorii coordonatori de zonă. Nu se admit mai mult de două mandate consecutive pentru funcţiile de preşedinte, vicepreşedinte şi secretar la nivelul Comunităţii.

(b) Dacă pe perioada exercitării mandatului numărul membrilor în comitet se
descompletează, cu mai puţin de 50%, atunci circumscripţia electorală sau judeţul
desemnează noii membri în comitet prin vot.

(c) Pierderea calităţii de membru în comitetul comunităţii are loc atunci când:

– îşi pierde calitatea de membru al bisericii

– îşi prezinta demisia

– este demis

Demiterea survine în cazul în care

– Condiţiile statutare care au stat la baza alegerii sale sunt încalcate

– In cazul absenţei nemotivate de la trei şedinţe consecutive ale comitetului, sau cinci pe mandat

Procedura demiterii va fi iniţiată de către preşedintele şi Comitetul Comunităţii şi se comunică circumscripţiei din care provine, cu aplicarea alineatului precedent.

(4) Preşedintele Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice are următoarele atribuţii:

a) conduce activitatea curentă a Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice şi stabileşte sarcini concrete pentru membrii Comitetului Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice;

b) răspunde nemijlocit de activitatea spirituală din cadrul Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice, emite decizii de angajare a personalului şi de modificare a drepturilor salariale ale personalului angajat şi veghează la respectarea prevederilor statutului de organizare şi funcţionare al Cultului Creştin Penticostal;

c) prezidează şedinţele Comitetului Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice şi şedinţele extraordinare ale Adunării Generale.

(5) Vicepreşedintele asigură conducerea Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice în lipsa preşedintelui şi preia orice responsabilitate stabilită în fişa de post, pe principiul delegării de autoritate. Delegarea de autoritate se va face în scris atunci când intervin deplasări de lungă durată, incapacitate fizică sau de altă natură.

(6) Secretarul efectuează corespondenţa, întocmeşte procesele-verbale ale Adunării Generale şi ale Comitetului Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice, şi ţine orice alte evidenţe necesare activităţii Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice.

(7) Ceilalţi membri ai Comitetului Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice vor avea sarcinile stabilite în sedinţele comitetului.

(8) Comitetul Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice are următoarele atribuţii:

a) conduce activitatea Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice pe durata mandatului încredinţat;

b) duce la îndeplinire hotărârile Adunării Generale ale Comunităţii Regionale, Teritoriale

sau Etnice;

c) pregăteşte lucrările Adunării Generale ale Comunităţii Regionale, Teritoriale sau

Etnice;

d) ia orice hotărâri necesare pentru bunul mers al comunităţii;

e) ia hotărâri privind cumpărarea şi vânzarea de bunuri mobile şi imobile şi alte materiale necesare activităţii proprii şi avizează solicitările bisericii locale privind înstrăinarea şi dobândirea de bunuri imobile cu destinaţie de locaş de cult.

f) cercetează abaterile de la morala creştină sau de la doctrina penticostală a pastorilor şi face propuneri Comitetului Executiv în vederea sancţionării celor vinovaţi;

g) cercetează abaterile de la morala creştină sau de la doctrina penticostală a celorlalţi slujitori şi ia măsurile ce se impun.

h) desemnează delegaţii pentru Conferinţa Naţională şi Congresul Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, prin consultare cu comitetele bisericilor.

i) stabileşte sediul Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice

C. Biroul permanent al Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice

Art. 72. – (1) Biroul permanent al Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice este format din preşedinte, vicepreşedinte şi secretar.

(2) Biroul Permanent este un instrument de lucru în susţinerea activităţii Comitetului Comunităţii.

(3) Biroul Permanent soluţionează probleme cu caracter urgent, de natură administrativă, prezintă referate, rapoarte, informări din partea departamentelor de specialitate sau orice alt tip de documente în vederea informării corecte şi exacte a Comitetului Comunităţii.

(4) Biroul Permanent analizează şi investighează şi rezolvă problemele curente, iar pentru situaţii altele decât cele curente, prezintă concluziile sale Comitetului Comunităţii, care decide asupra modului de soluţionare a acestora.

(5) Biroul Permanent pune în aplicare dispoziţiile Comitetului Executiv sau ale Consiliului Bisericesc care privesc activitatea comunităţii.

(6) Atunci când unul dintre membrii Biroului Permanent se află în imposibilitatea de a-şi exercita mandatul, după o perioadă de 6 luni, cu excepţia situaţiei în care este ultimul an în exerciţiu, se vor organiza alegeri anticipate, de către Adunarea Generală a Comunităţii prin care se votează completarea Comitetului Comunităţii şi apoi se votează poziţia în discuţie.

Art. 73. – Personalul angajat al Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice răspunde de activitatea sa conform fişei postului şi contractului de muncă în baza căruia a fost angajat.

Art. 74. – În cadrul Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice pot funcţiona diferite comisii pe domenii de activitate, care îşi vor desfăşura activitatea specifică în baza regulamentelor proprii, avizate de conducerea comunităţii.

SECŢIUNEA a 4-a

Patrimoniul Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice

Art. 75. – Comunitatea Regională, Teritorială sau Etnică poate avea imobile proprii, aziluri pentru bătrâni, case de odihnă, edituri, tipografii, unităţi de învăţământ de toate gradele, societăţi misionare, studio radio sau TV şi alte unităţi pentru realizarea scopului propus.

Art. 76. – (1) Comunitatea Regională, Teritorială sau Etnică se susţine financiar din contribuţia tuturor bisericilor din cadrul ei. Ea poate primi donaţii de la orice persoană fizică sau juridică din ţară ori din străinătate, cu respectarea principiului biblic privind moralitatea provenienţei acestora.

(2) Donaţiile de orice natură făcute în mod legal Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice intră în proprietatea acesteia şi nu pot fi restituite.

Art. 77. – La nivelul Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice funcţionează unul sau mai multe seminarii biblice penticostale, pentru pregătirea de noi lucrători în cadrul bisericilor din zonă şi pentru instruirea celor deja implicaţi în lucrare.

Art. 78. – (1) Ştampila Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice este rotundă. Circumferinţa ei este delimitată de două cercuri concentrice la distanţă de 1 mm unul faţă de celălalt, cercul exterior fiind trasat cu o linie mai groasă. Pe circumferinţa interioară a cercului mai mic se scrie, în formă rotundă, “Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România”, iar pe un al doilea rând interior, sub formă de cerc, se scrie comunitatea regională, teritorială sau etnică, după care urmează denumirea comunităţii.

(2) În centrul ştampilei se află imaginea unui porumbel în zbor care coboară, de la care pornesc raze în toate direcţiile, până la circumferinţa unui cerc imaginar cu diametrul corespunzător.

Art. 79. – Comunitatea Regională, Teritorială sau Etnică se dizolvă atunci când nu mai sunt îndeplinite condiţiile care au stat la baza înfiinţării ei. În caz de dizolvare, patrimoniul Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice trece la Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România.

CAPITOLUL V

Conducerea Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România

Art. 80. – (1) Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România este format din toate bisericile penticostale locale, organizate în Comunităţi Regionale, Teritoriale sau Etnice, Institutul Teologic Penticostal şi Casa de Pensii şi Ajutoare a C.C.P. – B.D.A.R.

(2) Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România este instituţia centrală de reprezentare a intereselor generale ale părţilor ei componente.

(3) Organele de conducere ale Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România sunt:

a) Adunarea Generală;

b) Consiliul Bisericesc;

c) Comitetul Executiv.

d) Biroul Permanent

SECŢIUNEA 1

Adunarea Generală

A. Organizare şi funcţionare

Art. 81. – (1) Adunarea Generală a Cultului Creştin Penticostal se compune din toţi pastorii legitimaţi, cu responsabilităţi pastorale şi din câte un delegat la 1.500 de membri. Bisericile locale care au un număr mai mic de membri se vor asocia prin bună înţelegere şi vor alege delegatul lor la Adunarea Generală a Cultului Creştin Penticostal, cu prioritate dintre prezbiteri sau diaconi.

(2) Adunarea Generală a Cultului Creştin Penticostal se convoacă de Comitetul Executiv în
Adunare Generală Electivă Ordinară o dată la 4 ani, când se constituie în Congresul Cultului
Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică.

(3) Adunarea Generală a cultului se convoacă de Comitetul Executiv în şedinţă
extraordinară pentru modificarea actelor normative, când se constituie în Congresul de lucru al
Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică.

B. Atribuţiile Adunării Generale

Art. 82. – (1) Atribuţiile Adunării generale a Cultului Creştin Penticostal sunt:

a) primeşte raportul de activitate al Consiliului Bisericesc şi al Comisiei de cenzori;

b) alege din cadrul Consiliului Bisericesc membrii Comitetului Executiv.

c) alege Comisia de cenzori.

d) face modificări în Statutul Cultului Creştin Penticostal, la propunerea Consiliului
Bisericesc;

e) aduce îmbunătăţiri la Mărturisirea de credinţă, la propunerea Consiliului Bisericesc;

f) votează moţiuni şi rezoluţii referitoare la morala creştină, libertatea religioasă,
drepturile omului, mediul încojurător şi alte probleme de interes major;

g) stabileşte sediul Cultului Creştin Penticostal din România

Art. 83. – (1) Lucrările Congresului Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică vor fi prezidate de un birou de zi, format din 5 membri, condus de un preşedinte ales, la propunerea Adunării Generale.

SECŢIUNEA a 2-a

Consiliul Bisericesc

A. Organizare şi funcţionare

Art. 84. – (1) Consiliul Bisericesc este forul superior de conducere al Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România.

Dacă pe perioada exercitării mandatului numărul membrilor Consiliului Bisericesc se descompletează cu mai puţin de 50%, atunci Adunarea Generală a Comunităţii va desemna persoanele care vor ocupa locurile vacante prin vot.

(2) Pierderea calitatii de membru in consiliului bisericesc are loc atunci cand:

– îşi pierde calitatea de membru al bisericii;

– îşi prezintă demisia;

– este demis;

Demiterea survine în cazul în care

– Condiţiile statutare care au stat la baza alegerii sale sunt încalcate;

– In cazul absenţei nemotivate de la trei şedinţe consecutive ale consiliului, sau cinci pe mandat.

Procedura demiterii va fi iniţiata de către preşedintele cultului împreună cu Consiliul Bisericesc şi se comunică comunităţii din care provine, cu aplicarea alineatului precedent.

(3) Consiliul Bisericesc este format din 33 de membri, aleşi dintre pastorii care au cel puţin 8 ani în pastoraţie.

(4) Fac parte de drept din Consiliul Bisericesc preşedinţii comunităţilor penticostale regionale, un reprezentant al comunităţilor etnice un reprezentant al Institutului Teologic Penticostal şi preşedinţii Comunităţilor Teritoriale care îndeplinesc condiţiile normei de reprezentare în Consiliul Bisericesc

(5) Consiliul Bisericesc se întruneşte de cel puţin două ori pe an şi este convocat de Comitetul Executiv sau de cel puţin jumătate din numărul consilierilor. Hotărârile con siliului se iau cu majoritate simplă, în prezenţa a cel puţin două treimi din numărul membrilor.

(6) Consiliul Bisericesc este prezidat de preşedintele Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, asistat de Secretarul general.

B. Atribuţiile Consiliului Bisericesc

Art. 85. Consiliul Bisericesc are următoarele atribuţii:

a) îndrumă şi controlează activitatea Comitetului Executiv;

b) înfiinţează şi organizează departamente de lucru, aprobă regulamentele acestora şi verifică activitatea acestora;

c) duce la îndeplinire hotărârile Congresului şi ale Conferinţei Naţionale ale Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, delegând sarcini specifice Comitetului Executiv şi comisiilor de specialitate;

d) analizează situaţia generală din cadrul Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România şi face recomandări bisericilor şi celorlalte părţi componente, pentru buna desfăşurare a activităţii acestora;

e) hotărăşte, când situaţia o impune, excluderea din Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România a unei biserici sau a altei părţi componente, care s-a abătut de la doctrina penticostală sau de la morala creştină;

f) hotărăşte colaborarea Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România cu organizaţii penticostale, evanghelice sau filantropice atât din interiorul, cât şi din exteriorul ţării, în condiţiile păstrării identităţii spirituale şi administrative;

g) descarcă de gestiunea anuală Comitetul Executiv, după prezentarea raportului Comisiei
de cenzori;

h) votează bugetul Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din

România;

i) aprobă cumpărări şi vânzări de bunuri imobile necesare activităţii centrale;

j) îi validează sau îi invalidează, atunci când situaţia o impune, pe rectorul Institutului Teologic Penticostal, cadrele didactice ale Institutului Teologic Penticostal, pe redactorul-şef al publicaţiei centrale de presă, pe preşedintele şi pe directorul Casei de Pensii şi Ajutoare a Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România;

k) judecă abaterile de la conduita creştină sau de la Mărturisirea de credinţă ale slujitorilor şi ia hotărâri în acest sens, ca instanţă de apel;

l) stabileşte perioadele pentru alegeri în bisericile locale, la Comunităţile Regionale, Teritoriale sau Etnice şi la nivel central.

SECŢIUNEA a 3-a

Comitetul Executiv

A. Organizare şi funcţionare

Art. 86. – (1) Comitetul Executiv are în responsabilitate conducerea curentă a Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România prin Biroul Permanent şi este compus din preşedinte, vicepreşedinte, secretar general şi alţi 6 membri aleşi de Congres, dintre membri Consiliului Bisericesc.

(2) Preşedintele reprezintă Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România în relaţiile oficiale, coordonează activitatea Consiliului Bisericesc şi a Comitetului Executiv, emite decizii cu privire la personalul angajat, ordonează plăţile şi semnează actele şi documentele împreună cu secretarul general, ia orice alte hotărâri în limita competenţei sale.

(3) Secretarul general coordonează personalul angajat al Cultului Creştin Penticostal -Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România. El are răspunderea activităţii operative privind personalul administrativ şi de specialitate. În situaţii speciale reprezintă Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România în relaţiile oficiale. Împreună cu preşedintele ordonează plăţile şi semnează actele şi documentele Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România. El are în subordine secretarul, care efectuează corespondenţa şi ţine la zi evidenţa necesară activităţii centrale.

(4) Vicepreşedintele asigură conducerea Comitetului Executiv în lipsa preşedintelui şi se implică activ în rezolvarea sarcinilor ce îi sunt încredinţate în cadrul şedinţelor acestuia.

(5) Ceilalţi membri ai Comitetului Executiv participă la întrunirile acestuia cu drept de vot şi

se implică activ în rezolvarea sarcinilor ce le revin.

B. Atribuţiile Comitetului Executiv

Art. 87. – (1) Atribuţiile Comitetului Executiv sunt:

a) conduce activitatea curentă a Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România;

b)duce la îndeplinire hotărârile Consiliului Bisericesc;

c) rezolvă, la solicitarea Comunităţii Regionale, Teritoriale sau Etnice, problemele deosebite care apar în cadrul bisericilor;

d) susţine şi apără interesele bisericilor şi ale părţilor componente ale cultului, la cererea acestora;

e) aprobă angajarea personalului necesar desfăşurării activităţii centrale;

f) întocmeşte proiectul de buget al Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România şi urmăreşte execuţia bugetară;

g) aprobă achiziţionarea bunurilor mobile necesare activităţii centrale;

h) convoacă şi prezidează Conferinţa Naţională Anuală a Cultului Creştin Penticostal –
Biserica lui Dumnezeu Apostolică, la care vor participa toţi pastorii legitimaţi şi cu
responsabilităţi pastorale;

i) stabileşte ordinea de zi a Consiliului Bisericesc pe care o transmite spre ştiinţa
consilierilor cu 30 de zile înainte;

(2) Hotărârile Comitetului Executiv sunt valabile în condiţiile prezenţei a cel puţin 2/3 din membri săi, cu votul majorităţii simple.

(3) Comitetul Executiv se convoacă de către preşedintele Cultului Creştin Penticostal -Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România şi se întruneşte de regulă trimestrial sau ori de câte ori este nevoie.

(4) Nu se admite cumul de funcţii şi mai mult de două mandate consecutive pentru poziţiile executive; preşedinte, vicepreşedinte, secretar general, la nivelul Comitetului Executiv şi la nivelul Comunităţilor Regionale, Teritoriale sau Etnice.

Art. 88. – (1) În desfăşurarea activităţii sale, Comitetul Executiv este coordonat de către Biroul Permanent, care este format din: preşedintele cultului, vicepreşedinte şi secretar general.

Atunci când unul dintre membrii Biroului Permanent se află în imposibilitatea de a-şi exercita mandatul, după o perioada de 6 luni, cu excepţia situaţiei în care este ultimul an al mandatului, se vor organiza alegeri anticipate, de către Adunarea Generală a Cultului Creştin Penticostal prin care se voteaza completarea Biroului Permanent şi apoi se voteaza poziţia în discuţie.

(2) Biroul Permanent soluţionează problemele curente sesizate, prezintă referate, rapoarte din partea departamentelor de specialitate sau orice alt tip de documente în vederea informării corecte şi exacte a Comitetului Executiv.

(3) Biroul permanent analizează şi investighează problemele ivite şi prezintă concluziile sale Comitetului Executiv, care decide asupra modului de soluţionare a acestora.

CAPITOLUL VI

Învăţământul confesional

SECŢIUNEA 1

Organizare şi funcţionare

Art. 89. – Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România înfiinţează şi organizează unităţi de învăţământ pentru pregătirea personalului de cult, a profesorilor de religie, precum şi a altor specialişti necesari desfăşurării activităţii religioase.

Art. 90. – Forma, gradul, numărul şi planul de şcolarizare pentru instituţiile de învăţământ propriu se decid de Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România în condiţii de autonomie a unităţilor administrativ-teritoriale ale cultului şi potrivit legii.

Art. 91. – Principalele forme de învăţământ din cadrul Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România sunt:

a) şcoala duminicală, în cadrul bisericii locale;

b) grădiniţele pentru preşcolari; ele se organizează de biserica locală potrivit metodologiei şi normelor legale specifice;

c) şcolile primare;

d) şcolile gimnaziale;

e) seminariile biblice, în cadrul comunităţilor regionale, teritoriale, etnice;

f) liceele cu profil teologic;

g) colegiile

h) unităţile de învăţământ superior.

SECŢIUNEA a 2-a

Organizarea învăţământului în biserica locală. Şcoala duminicală

Art. 92. – Şcoala duminicală reprezintă o formă specifică învăţământului confesional şi se organizează în baza principiului potrivit căruia părinţii sau, după caz, reprezentantul legal sau tutorele copilului aleg confesiunea copilului şi, respectiv, forma de învăţământ specifică confesiunii.

Art. 93. – Şcoala duminicală se organizează şi îşi desfăşoară activitatea potrivit programei Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România. În cadrul şcolii duminicale îşi desfăşoară activitatea învăţători care sunt aleşi de biserica locală. Elevii primesc calificative sau note care, la cerere, pot fi transmise şcolilor, pe care aceştia le frecventează, pentru disciplina Religie.

SECŢIUNEA a 3-a

Organizarea învăţământului superior în Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România

Art. 94. – (1) Învăţământul teologic superior cuprinde Institutul Teologic Penticostal, facultăţi de teologie, asistenţă socială, precum şi orice alte forme necesare desfăşurării în condiţii optime a procesului de instruire şi formare a slujitorilor şi personalului de specialitate.

(2) Învăţământul teologic superior se organizează în condiţiile legii. Senatul este forul
suprem de conducere al instituţiei de învăţământ superior. Senatul este condus de către
preşedintele senatului, care este ales prin vot de către plenul Senatului şi care nu poate fi
rectorul instituţiei de învăţământ.

(3) Rectorul Institutului Teologic Penticostal este ales sau revocat de senatul instituţiei de

învăţământ şi validat de Consiliul Bisericesc în ceea ce priveşte alegerea sau revocarea sa. El reprezintă instituţia din punct de vedere administrativ şi juridic.

(4) Fiecare facultate este condusă de consiliul facultăţii, prezidat de decan, care stabileşte modului operativ de desfăşurare a activităţilor de învăţământ planificate.

(5) Cultul Creştin Penticostal din România – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, în calitate de fondator al Institutului Teologic Penticostal din Bucureşti, este singurul care poate decide în privinţa strategiei de dezvoltare a patrimoniului Institutului Teologic Penticostal din Bucureşti sau în privinţa înstrăinării acestuia.

(6) Angajarea cadrelor didactice la Institutului Teologic Penticostal din Bucureşti se va face cu avizul Consiliul Bisericesc al Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România.

(7) În plan spiritual şi doctrinar, deciziile instituţiilor de învăţământ superiror se vor
subordona Consiliului Bisericesc al Cultul Creştin Penticostal, conform Mărturisirii de credinţă
şi a Statutului Cultului Creştin Penticostal.

CAPITOLUL VII

Casa de Pensii şi Ajutoare a Cultului Creştin Penticostal

Art. 95. – (1) Casa de Pensii şi Ajutoare se organizează potrivit regulamentului propriu de organizare şi funcţionare şi conform normelor legale în vigoare referitoare la sistemul de pensii şi asigurări sociale.

(2) Casa de Pensii şi Ajutoare are personalitate juridică şi patrimoniu propriu.

Art. 96. – Casa de Pensii şi Ajutoare este condusă de Consiliul de administraţie, din care fac parte consilieri aprobaţi de Consiliul bisericesc. Consiliul de administraţie este condus de către un preşedinte, numit de către Consiliul Bisericesc.

Art. 97. – Preşedintele Casei de Pensii şi Ajutoare reprezintă această instituţie în raporturile sale cu Consiliul Bisericesc, precum şi în alte domenii de interes major.

Art. 98. – Conducerea operativă a Casei de Pensii şi Ajutoare se realizeză de către preşedintele Casei de Pensii şi Ajutoare. Acestuia îi revine sarcina gestionării în bune condiţii a activităţii curente a Casei de Pensii şi Ajutoare.

Art. 99. – Principalele atribuţii ale Casei de Pensii şi Ajutoare sunt:

a) asigură pensii pentru persoanele care au fost contribuabili potrivit normelor în materie;

b) asigură diferite indemnizaţii, sporuri şi plăţi caracteristice sistemului de asigurări sociale şi pensii;

c) acordă ajutoare şi efectuează plăţi cu caracter umanitar în condiţiile stabilite de
prevederile regulamentului.

CAPITOLUL VIII

Asistenţa socială în Cultul Creştin Penticostal -Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România

Art. 100. – În desfăşurarea activităţii sale, Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România poate înfiinţa unităţi de asistenţă socială de orice tip, precum: centre de plasament, centre de zi, case de tip familial, centre de urgenţă, cantine, centre de prevenire sau informare, centre maternale, aziluri şi altele asemenea.

Art. 101. – (1) Unităţile de asistenţă socială pot funcţiona atât în cadrul unor organizaţii de tip fundaţii sau asociaţii, cât şi în cadrul bisericii locale, în condiţii dispuse de normele specifice în vigoare.

(2) Asistenţa religioasă din unităţile care funcţionează în cadrul bisericii locale se va face potrivit confesiunii penticostale.

CAPITOLUL IX

Publicaţii şi mass-media în atenţia Cultului Creştin Penticostal -Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România

Art. 102. – Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România are ca principală publicaţie revista “Cuvântul Adevărului”. În desfăşurarea activităţii sale, Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România poate edita şi tipări diverse publicaţii, potrivit principiului dreptului la liberă exprimare.

Art. 103. – Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România poate înfiinţa studiouri de înregistrare audio sau video, posturi de radio şi de televiziune şi poate imprima casete audio, compact-discuri, DVD-uri audio ori video, pe linia scopului propus.

Art. 104. Materialele muzicale, poeziile ori mesajele din cadrul serviciilor divine de închinare pot fi folosite fără a atrage responsabilităţi financiare sau de orice altă natură în sarcina bisericii locale.

Art. 105. înregistrările făcute în cadrul serviciilor divine ale bisericii, nu pot fi folosite în spaţiul public decât cu acordul conducerii acesteia.

CAPITOLUL X

Dispoziţii finale

Art. 106. – Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România se susţine din contribuţia tuturor Comunităţilor Regionale, Teritoriale şi Etnice şi din alte activităţi propri. El poate primi donaţii din partea persoanelor fizice şi juridice, din ţară şi din străinătate, cu respectarea principiului biblic privind moralitatea provenienţei acestora.

Art. 107. – Donaţiile de orice natură făcute în mod legal Cultului Creştin Penticostal -Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România intră în proprietatea acestuia şi nu pot fi restituite sub nicio formă.

Art. 108. – Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România poate avea imobile proprii, aziluri pentru bătrâni, case de odihnă, edituri, tipografii, unităţi de învăţământ de orice grad, societăţi misionare, studiouri radio sau TV, unităţi sanitare şi orice alte unităţi şi instituţii, pe linia îndeplinirii activităţii propuse.

Art. 109. – În cadrul Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România pot funcţiona comisii sau departamente de lucru, precum şi birouri de specialitate, în baza unor regulamente proprii aprobate de Consiliul Bisericesc, care sunt subordonate acestuia.

Art. 110. – (1) Ştampila Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România este rotundă. Circumferinţa ştampilei este delimitată de două cercuri concentrice la distanţă de 1 mm unul faţă de celălalt, cercul exterior fiind trasat cu o linie mai groasă. Pe circumferinţa interioară a cercului mai mic se scrie în formă rotundă “Cultul Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România”.

(2) În centrul ştampilei se află imaginea unui porumbel în zbor, care coboară, de la care pornesc raze în toate direcţiile, până la circumferinţa unui cerc imaginar cu diametrul corespunzător.

Art. 111. – Prezentul statut a fost dezbătut şi aprobat în cadrul Congresului de lucru al Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România în data de 27.09.2013, la Sovata, judeţul Mureş.